Încă din anii copilăriei, din curiozitate, am întrebat pe unii, pe alţii, ce este iubirea. Din păcate, niciodată nu am obţinut un răspuns concret. Anii au trecut şi am întâlnit prima iubire, o iubire amară, plină de lacrimi şi suspine, alături de nopţi nedormite. Eram cu gândul doar  la ea. Nu puteam să fac ceva: să mănânc, să mă joc etc. fără să mă gândesc la ea. Brusc a devenit pentru mine un viciu. Atunci mi-am dat seama că viaţa pe care o trăiesc nu este numai roz, printre lucrurile bune  şi momentele plăcute ale vieţii, există şi necazuri şi suferinţe. Tot din prima mea iubire am realizat cât de plăcut este acel sentiment, care se manifestă alături de unele reacţii ciudate: când o întâlneam (pe stradă...sau la şcoală ), inima îmi bătea cu putere, nu puteam să- mi iau ochii de pe ea-de parcă îmi erau lipiţi sau oarecum blocaţi în orbite, uneori nici nu clipeam, de teamă să nu îmi dispară din faţa ochilor; când se apropia, rămâneam fără cuvinte, pur şi simplu eram amuţit şi nu înţelegeam din ce cauză mi se întâmplă toate astea. Dar un om îndrăgostit, o persoană care iubeşte are sufletul senin şi inima curată, precum e cerul cristalin când noaptea-i înstelată. Iubirea, doar iubirea, în unele cazuri te poate schimba. Te poate face să devii un om mai bun, cu suflet şi cu coloană vertebrală. Omul care iubeşte cu adevărat, nu poate fi un om rău, pentru că inima lui bate cu putere şi cu caldură, sufletul i se înseninează şi totodată mintea i se purifică.