PAGINA ELEVILOR
|
Poezie: Fericiti cei ce plang |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Joi, 22 Septembrie 2011 19:29 |
Fericiţi cei ce plâng Fiecare suflet este o suferinţă adunată în sistem, o suferinţă unică ce adună tot omul. Nu putem fi în afara durerii, de vreme ce ea ne cheamă în lume şi tot ea ne scapă mai mult sau mai puţin teferi. Un corp de lacrimi, la fiecare bătaie, Murim câte o secundă, pe rând. Şi spunem că sufletele n-au timp să respire? N-avem nevoie decât de aer şi de suferinţă. Restul, ei bine restul e în zadar. Fumul de ţigare e o plăcere nu o necesitate. Şi nu de plăcerile vieţii avem nevoie, căci ele ne prelungesc agonia iar agonia, binecuvântata plăcere prelungită-n chin. Aşa ne mor toate sufletele, când le îndopăm cu hrană moartă. Oameni buni, deschideţi gurile şi înghiţiţi în sec. Asta o să ne sature. Suferinţa este fericirea cu minus, anulând toate semnele suntem în absolut. Lacrimile sunt tari, doar omul curge. Să nu ne ştergem faţa de la lacrimi, căci aceiaşi ochi care ne dor ştiu şi să ne bucure. |
Ultima actualizare Joi, 22 Septembrie 2011 19:41 |
|
Despre suferinţă : Umanul şi divinul nu se întâlnesc decât în constelaţia suferinţei |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 09:23 |
Suferinţa este un cuvânt tare, un cuvânt plin de greutate,; un concept ce gravitează în jurul fiinţei umane dar şi în fiecare dimensiune ce o constituie: bio-fiziologică, psihologică, socială şi spirituală; o realitate care poate căpăta contur în orice clipă şi a cărei prezenţă nu o putem negocia ci doar accepta. Nu cumva durerea este condiţia sine qua non n-am putea să ne cunoaştem şi prin urmare să ne vindecăm rănile? Eugen Dorcescu afrimă că „Cea mai sigură cale către cunoaştere e suferinţa”. Drumul în care suferinţa duce înspre cunoaşterea de sine este pavat cu încercările omului de a se regăsi, de a fi el însuşi în condiţiile în care nu mai rămâne nimic din el, aceasta e adevărata provocare a durerii să fim noi înşişi când nu mai rămâne nimic din noi. O lecţie care ne învaţă că prin suferinţă omul nu trebuie neapărat să supravieţuiască ci să devină el însuşi. Avem atâtea exemple în istorie de la oameni care au ştiut să sufere: martiri, eroi, prizioneri, deţinuţi politici etc.; oameni care au rămas în umbra societăţii contemporane care se pare că a uitat de greutate (efort, durere, lacrimi) şi a pornit în căutarea extazului, plăcerii, performaţei, o lume care cultivă hrană moartă, etichetată drept „fericire”, o lume care a uitat că aceiaşi ochi care plâng ştiu şi să ne bucure. Poate că aceasta este adevărata suferinţă, că am uitat cum este să suferim, că lacrimile sunt tari doar omul curge. Isus Hristos ne învaţă că suferinţa nu este decât fericirea cu minus: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângăia” (Matei, 5:4), aparent un paradox: cum poţi să fii fericit în durere? numai dacă priveşti durerea în fericire, dacă te transpui în afara durerii şi te concentrezi asupra momentului încetării ei. În grădina Ghetsimani, Isus copleşit fiind de gândurile privind supliciile la care avea să fie supus, se roagă Tatălui: „Tată, Ţie toate lucurile îţi sunt cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Marcu, 14:36) şi totuşi în acele clipe de zbucium psihic intens devine una cu durerea, El Însuşi omul durerilor, acceptând suferinţa: „facă-se nu ceea ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu, 14:36), acesta este un model despre cum trebuie să suferim, despre cum trebuie să privim şi să ne acceptăm suferinţa: suferinţa este o parte din noi şi nicidecum împotriva noastră. |
Ultima actualizare Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 09:59 |
Citeşte mai mult...
|
Despicarea firului de emotie urbana in patru |
|
|
|
Scris de Melania Marina Miholca
|
Vineri, 16 Septembrie 2011 15:57 |
Merg, fug cu pasi grabiti si apasati prin oceanul acesta de oameni in valuri. Orasul asta arunca plasa asupra ta si cazi « again » in agonia mersului in fuga. Simtirea preia viteza mersului, a automobilelor si cerintelor care te implica, devine o alta agasare fosnitoare. Asa-i ca ti s-a intamplat sa simti, sa crezi in cineva din avantul si compulsia experientelor tale in fuga ? Ce faci cand ai in jurul tau o avalansa de stimuli ca om cu instincte de supravietuire ? Gandeste-te, aminteste-ti o situatie normala , banala dintr-o dupa-amiaza. Mergi spre munca/facultate. Alearga in jurul tau multimi schimbatoare in graba mare spre o locatie anume, trebuie sa ii feresti, sa nu ii bruschezi, au chipuri diferit colorate, animate de trasaturi care mai de care mai ciudate. Se amesteca banalul cu ciudatul, « normalul »-doua maini, doua picioare cu deficientul, de exemplu, 2 maini si un picior si intr-o fractiune de secunda dezvolti o atitudine, o emotie. Cetatenii, colegii nostri de trai pe planeta, cu intonatii si dispozitii diferite se napustesc asupra ta.... Masinile conduse de temperamente contradictorii , cantitati uriase de metale grele se imping pe langa tine la cativa cm lasand in urma vant , fum , zgomot si improasca cu noroi si zapada, te ameninta... Trebuie sa prind troleul 25 care circula din x in x minute, mai am 3 minute daca nu ajung raman in statie inca 15 minute. Of! Trebuie sa imi cumpar si bilet: 1 minut pentru billet, 1 pentru a traversa, altul pentru a ajunge in statie. Am de vorbit la telefon despre proiectul de inginerie cosmica, sa-l sun pe mecanicul Georgica sa-mi monteze bujia Y la dacie, sa cumpar macaroane , chetchup, salam, fasole, etc. Viteza devine universala si invazia de stimuli reduce resursele, timpul, interesul, pofta de intalnire cu un om sensibil, cu un om cu asteptari mari de la tine si viata. In timpul unor gesturi de tandrete te pescuiesc din cadrul alte « n » preocupari . Limitezi intrevederea amoroasa in ciuda nevoii tale de « dragoste » pentru « un lucru indispensabil zilei », de ex., niste mailuri urgente. Nu dai decat putin caci ti-au ramas resurse psihice limitate si primesti in limite de timp si limite de stoc. |
Ultima actualizare Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 10:02 |
Citeşte mai mult...
|
|
POEZIE: Resturi schingiuite |
|
|
|
Scris de Melania Marina Miholca
|
Miercuri, 14 Septembrie 2011 13:32 |
Mainile mele inca mai tin miros de tine Doua terminatii feminine cu miros de barbat Cred ca asa au aparut toate mutatiile in mine... Cred ca asa am ramas si cand ai plecat... Inchid ochii, pleoapele abia sterse de tusul fricosului frumos Inca te mai vad cum gemi cu venele-ti crescute de placere Raman si tac... Apa mai curge, copiii cresc si geamurile mereu vor fi manjite Noroiul de pe mainile din parc ti l-ai lasat pe mine Geaca mea din piele inchipuita iti poarta si acum mana Bratele mele iti duc cu mine trupul Tu oare ma porti... Se lovesc de orificiul meu auditiv vorbe calde de dragoste aruncate prin unde, e plin de dragoste aruncata din ureche in ureche si lipsa de dragoste in noi caci am trimis-o in lume imbracata in vorbe. |
Ultima actualizare Miercuri, 14 Septembrie 2011 13:41 |
Citeşte mai mult...
|
POEZIE: Antonia Zavalic - "Anotimpul tacerii" |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Duminică, 11 Septembrie 2011 07:43 |
Anotimpul tăcerii Trecem prin fiecare suflet, îl trecem în vedere Ne salutăm politicos şi trecem imediat la următorul. Îi închidem buzele şi ne închidem ochii, nu înainte de a ne întoarce capul ca nu cumva să ne oprim din paşi. În setea noastră de suflete, urmele noastre dispar şi cei rămaşi în spatele nostru şi al lor glas. Am dat drumul la mâini, fiindcă nu ştiam să le ţin. Acum mi-s inutile toate mâinile, Am lăsat în spate un suflet şi am uitat să-mi închid ochii iar acum sunt de neînchis. Distanţa nu ne depărtează când ştim că-n spatele nostru cresc suflete şi noi creştem în depărtarea lor. |
Ultima actualizare Duminică, 11 Septembrie 2011 10:07 |
Citeşte mai mult...
|
|
|
|
|
Page 10 of 20 |
|
|