Crengi se apleacă şi  îmi ascund tăcerea...

Îmi cresc ramuri sub inimi, sufletul mi-e copt.

E toamnă. Fructele nu se mai coc.

Iar tu, ai încetat să  mă cunoşti.

Am devenit un copac, în absenţa ta...

cu rădăcini în nori, sub cer.

Sunt obiectul de discriminare al celorlalţi copaci,

ce nu mă înţeleg şi mă privesc suspect, ca pe-o ciudăţenie a naturii.

Te iubesc cu o inimă  de lemn, în care sângele

s-a transformat în sevă.

ca un copac ce-a fost uitat,

ai cărui fructe au căzut neculese

şi au putrezit, hrânind cerul... 

Zavalic Antonia-Luiza - "Albumele de praf"

Fragede stafii: buzele rupe şi cusute peste suflete întinse
cu fierul de călcat,
paşii făcuţi din umbre, pe sub trepte.
Vocile lor mă ard.

Nişte poze adunate-n pulbere de praf.
Mă îndeamnă să le strig pe nume.
ultimul aer şi cerul s-a închis.

ochi, buze, zâmbete lipite pe hârtiile din mâinile mele,
azi încă vii.
Ştiind că odată vor muri,
şi eu şi mânile mele şi ochii sub care încă mai trăiesc.

Suflete decupate,
poze care gândesc şi privitor tacit.
Azi au înviat puţin, dar imediat mânile mele le-au închis.

Încă din anii copilăriei, din curiozitate, am întrebat pe unii, pe alţii, ce este iubirea. Din păcate, niciodată nu am obţinut un răspuns concret. Anii au trecut şi am întâlnit prima iubire, o iubire amară, plină de lacrimi şi suspine, alături de nopţi nedormite. Eram cu gândul doar  la ea. Nu puteam să fac ceva: să mănânc, să mă joc etc. fără să mă gândesc la ea. Brusc a devenit pentru mine un viciu. Atunci mi-am dat seama că viaţa pe care o trăiesc nu este numai roz, printre lucrurile bune  şi momentele plăcute ale vieţii, există şi necazuri şi suferinţe. Tot din prima mea iubire am realizat cât de plăcut este acel sentiment, care se manifestă alături de unele reacţii ciudate: când o întâlneam (pe stradă...sau la şcoală ), inima îmi bătea cu putere, nu puteam să- mi iau ochii de pe ea-de parcă îmi erau lipiţi sau oarecum blocaţi în orbite, uneori nici nu clipeam, de teamă să nu îmi dispară din faţa ochilor; când se apropia, rămâneam fără cuvinte, pur şi simplu eram amuţit şi nu înţelegeam din ce cauză mi se întâmplă toate astea. Dar un om îndrăgostit, o persoană care iubeşte are sufletul senin şi inima curată, precum e cerul cristalin când noaptea-i înstelată. Iubirea, doar iubirea, în unele cazuri te poate schimba. Te poate face să devii un om mai bun, cu suflet şi cu coloană vertebrală. Omul care iubeşte cu adevărat, nu poate fi un om rău, pentru că inima lui bate cu putere şi cu caldură, sufletul i se înseninează şi totodată mintea i se purifică.

"Detenţie" de Liviu Cazangiu

Glasul sfios mângâie psihoza,
Tragic suspină migraţia barbară
Mirosul delicat supus agoniei,
Fumul dizgraţiei se înşeală.

Sclav osîndit eşecului etern,
Marginalizăm o doctrină suavă
Gladiatorul urlă în tine,
Martirul îşi spune cuvântul.