PAGINA ELEVILOR
Descoperirea propriei identități |
|
|
|
Scris de Alexandra Florica Pop
|
Miercuri, 09 Noiembrie 2011 07:31 |
Descoperirea conștiinței mele a început când aveam vârsta de 7 ani. Se apropia seara și cum eram o fire fascinată de tot ceea ce se leagă de Univers , stele , planete, mi-am așezat o păturică pe iarbă și m-am lăsat purtată de frumusețea copleșitoare a nopții, în timp ce priveam cu atenție spectacolul stelelor. Atingerile delicate ale vântului îmi mângâiau blând ochii, iar in jurul meu era o atmosferă caldă, liniștită, se auzeau incet doar simfoniile greierilor care îmi transmiteau un fior inexplicabil. Paralizată de sclipirile cerului, spre uimirea mea, o stea parcă se desprindea de bolta care avea o culoare indigo și pleca cu o viteză impresionantă într-o altă dimensiune și avea să se piardă în spatele casei mele. Fiind mai mică și cu un coeficient de inteligență puțin mai redus, mi-am luat bicicleta și am plecat într-o aventură , în căutarea stelei căzătoare.
|
Ultima actualizare Miercuri, 09 Noiembrie 2011 07:44 |
Citeşte mai mult...
|
|
POEZIE: Ciocolata cu viermi |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Luni, 31 Octombrie 2011 15:12 |
Ciocolată cu viermi Ne desfacem copios delicatesele, golite de tot ceea ce ne umple, sărutul tău se termină sub unghii, până acolo unde cândva-mi începeau degetele şi azi mă ţine legată, să nu mă rup. În pofte, mortul e aproape viu şi viul aproape să-şi dea duhul. |
Ultima actualizare Marţi, 01 Noiembrie 2011 13:44 |
Citeşte mai mult...
|
Reportaj: Lansare de carte- „Un om din Est”, de Ioan Groşan |
|
|
|
Scris de Crina Pop
|
Sâmbătă, 01 Octombrie 2011 17:46 |
Miercuri, 28 septembrie 2011, scriitorul Ioan Groşan şi-a lansat începând de la ora 14: 00 romanul „Un om din Est”, avându-i printre participanţi şi pe câţiva elevi ai Liceului Teoretic „Bogdan-Vodă” din Vişeu de Sus. După prezentările realizate de poetul şi parodistul vişeuan Lucian Perta, de cea a profesorului, prozatorului şi poetului Nicolae Marian Tomi şi cea a poetului Gavril Ciuban, elevii i-au adresat scriitorului câteva întrebări referitoare la propriile sale experienţe de licean, membru de cerc literar, scriitor şi cititor. Din relatările dânsului, viaţa scriitorului Ioan Groşan a fost una frumoasă şi liniştită încă din copilărie. Anii de liceu au trecut repede pentru scriitor, însă şi-au lăsat amprenta bine fixată asupra maestrului. Ceea ce l-a marcat în viaţa de licean au fost personalităţile profesorilor săi şi regretul său actual este doar că nu mai există acelaşi respect faţă de dascăli. Din spusele lui ştim că îi plăcea să înveţe lucruri noi, iar relaţia cu profesorii şi colegii era una foarte bună, bazată în special pe respect. |
Ultima actualizare Duminică, 02 Octombrie 2011 06:35 |
Citeşte mai mult...
|
Scris de Melania Marina Miholca
|
Vineri, 30 Septembrie 2011 10:37 |
E cancer de frig si cancer de doare, Omul cu pipa in gura si amintirea licorii in vezica A ajuns la reconstructie prin deconstructie Nuia perpendiculara in gramada de vrejuri Ghimpele cancerului inainteaza in trup Fantomele spitalului privesc cinic alt instrument de lucru Extirparea incepe Masele, lacrimi laringe pana la intreg Laringe, laringe... Nici o data nu am stiut cum se numeste insrumentul vorbelor mele Azi spun Doamne Dumnezeule, maine nu voi mai spune... Invat tacerea mortului fara parti din mine Pilonii ruginiti se scurg abracadabrant prin omul de azi E cancer de frig si cancer de doare De sub pleoapele umflate inca se mai scurg lichide sarate |
Ultima actualizare Vineri, 30 Septembrie 2011 10:52 |
Citeşte mai mult...
|
Anotimpul credinţei - Filă de jurnal |
|
|
|
Scris de Zavalic Antonia
|
Miercuri, 28 Septembrie 2011 07:11 |
Anotimpul credinţei - Filă de jurnal- 15.09.2011, Grădina Botanică, Cluj-Napoca
„Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi” E. Cioran
Acest cer pe care-l privesc tocmai acum, în această clipă e acelaşi privit sau poate ignorat de cine ştie câţi alţi ochi. În timp ce unii îl admiră, alţii poate îi aruncă o privire indiferentă şi el este totuşi acelaşi neschimbat. Suntem atâţia oameni adăpostiţi de un singur cer, care ştie să se adăpostească singur. Mă întreb oare ce-l face atât de măreţ? Faptul că la simpla ridicare a mâinii mele se retrage tot mai sus? Că e absolut constat în fiecare culoare ce-o arată? Că nu se mânie nici măcar când cade ploaia? Că ne deschide ochii-n infinit? Că ne oferă un sentiment de infinitate în toată imperfecţiunea noastră umană? Că ne aduce aminte de Dumnezeu? Că este chiar o manifestare a Sa? |
Ultima actualizare Miercuri, 28 Septembrie 2011 07:16 |
Citeşte mai mult...
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Duminică, 25 Septembrie 2011 11:33 |
Clepsidra se umple la un singur capăt. Jos atâţia oameni goli de Dumnezeu, sus un Dumnezeu plin de oameni. Avem tot dreptul să primim un cer. Când ştim că ne aşteaptă atâtea morţi câte lucruri nu ne aparţin. Să încercăm să nu ne ţinem de mână atunci când ne este teamă, căci teama are plăcerea deosebită de a ne prinde singuri smulgându-ne mâinile în căutarea unui Dumnezeu în care trebuie să ne întoarcem. În pământ nu se odihnesc decât oase. În noi, buzele lor ne sărută. Ne îngropăm dragii noştrii în dragoste, să nu mai fim nevoiţi să le dăm drumul. |
Ultima actualizare Duminică, 25 Septembrie 2011 13:59 |
Citeşte mai mult...
|
Poezie: Fericiti cei ce plang |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Joi, 22 Septembrie 2011 19:29 |
Fericiţi cei ce plâng Fiecare suflet este o suferinţă adunată în sistem, o suferinţă unică ce adună tot omul. Nu putem fi în afara durerii, de vreme ce ea ne cheamă în lume şi tot ea ne scapă mai mult sau mai puţin teferi. Un corp de lacrimi, la fiecare bătaie, Murim câte o secundă, pe rând. Şi spunem că sufletele n-au timp să respire? N-avem nevoie decât de aer şi de suferinţă. Restul, ei bine restul e în zadar. Fumul de ţigare e o plăcere nu o necesitate. Şi nu de plăcerile vieţii avem nevoie, căci ele ne prelungesc agonia iar agonia, binecuvântata plăcere prelungită-n chin. Aşa ne mor toate sufletele, când le îndopăm cu hrană moartă. Oameni buni, deschideţi gurile şi înghiţiţi în sec. Asta o să ne sature. Suferinţa este fericirea cu minus, anulând toate semnele suntem în absolut. Lacrimile sunt tari, doar omul curge. Să nu ne ştergem faţa de la lacrimi, căci aceiaşi ochi care ne dor ştiu şi să ne bucure. |
Ultima actualizare Joi, 22 Septembrie 2011 19:41 |
Despre suferinţă : Umanul şi divinul nu se întâlnesc decât în constelaţia suferinţei |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 09:23 |
Suferinţa este un cuvânt tare, un cuvânt plin de greutate,; un concept ce gravitează în jurul fiinţei umane dar şi în fiecare dimensiune ce o constituie: bio-fiziologică, psihologică, socială şi spirituală; o realitate care poate căpăta contur în orice clipă şi a cărei prezenţă nu o putem negocia ci doar accepta. Nu cumva durerea este condiţia sine qua non n-am putea să ne cunoaştem şi prin urmare să ne vindecăm rănile? Eugen Dorcescu afrimă că „Cea mai sigură cale către cunoaştere e suferinţa”. Drumul în care suferinţa duce înspre cunoaşterea de sine este pavat cu încercările omului de a se regăsi, de a fi el însuşi în condiţiile în care nu mai rămâne nimic din el, aceasta e adevărata provocare a durerii să fim noi înşişi când nu mai rămâne nimic din noi. O lecţie care ne învaţă că prin suferinţă omul nu trebuie neapărat să supravieţuiască ci să devină el însuşi. Avem atâtea exemple în istorie de la oameni care au ştiut să sufere: martiri, eroi, prizioneri, deţinuţi politici etc.; oameni care au rămas în umbra societăţii contemporane care se pare că a uitat de greutate (efort, durere, lacrimi) şi a pornit în căutarea extazului, plăcerii, performaţei, o lume care cultivă hrană moartă, etichetată drept „fericire”, o lume care a uitat că aceiaşi ochi care plâng ştiu şi să ne bucure. Poate că aceasta este adevărata suferinţă, că am uitat cum este să suferim, că lacrimile sunt tari doar omul curge. Isus Hristos ne învaţă că suferinţa nu este decât fericirea cu minus: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângăia” (Matei, 5:4), aparent un paradox: cum poţi să fii fericit în durere? numai dacă priveşti durerea în fericire, dacă te transpui în afara durerii şi te concentrezi asupra momentului încetării ei. În grădina Ghetsimani, Isus copleşit fiind de gândurile privind supliciile la care avea să fie supus, se roagă Tatălui: „Tată, Ţie toate lucurile îţi sunt cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Marcu, 14:36) şi totuşi în acele clipe de zbucium psihic intens devine una cu durerea, El Însuşi omul durerilor, acceptând suferinţa: „facă-se nu ceea ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu, 14:36), acesta este un model despre cum trebuie să suferim, despre cum trebuie să privim şi să ne acceptăm suferinţa: suferinţa este o parte din noi şi nicidecum împotriva noastră. |
Ultima actualizare Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 09:59 |
Citeşte mai mult...
|
Despicarea firului de emotie urbana in patru |
|
|
|
Scris de Melania Marina Miholca
|
Vineri, 16 Septembrie 2011 15:57 |
Merg, fug cu pasi grabiti si apasati prin oceanul acesta de oameni in valuri. Orasul asta arunca plasa asupra ta si cazi « again » in agonia mersului in fuga. Simtirea preia viteza mersului, a automobilelor si cerintelor care te implica, devine o alta agasare fosnitoare. Asa-i ca ti s-a intamplat sa simti, sa crezi in cineva din avantul si compulsia experientelor tale in fuga ? Ce faci cand ai in jurul tau o avalansa de stimuli ca om cu instincte de supravietuire ? Gandeste-te, aminteste-ti o situatie normala , banala dintr-o dupa-amiaza. Mergi spre munca/facultate. Alearga in jurul tau multimi schimbatoare in graba mare spre o locatie anume, trebuie sa ii feresti, sa nu ii bruschezi, au chipuri diferit colorate, animate de trasaturi care mai de care mai ciudate. Se amesteca banalul cu ciudatul, « normalul »-doua maini, doua picioare cu deficientul, de exemplu, 2 maini si un picior si intr-o fractiune de secunda dezvolti o atitudine, o emotie. Cetatenii, colegii nostri de trai pe planeta, cu intonatii si dispozitii diferite se napustesc asupra ta.... Masinile conduse de temperamente contradictorii , cantitati uriase de metale grele se imping pe langa tine la cativa cm lasand in urma vant , fum , zgomot si improasca cu noroi si zapada, te ameninta... Trebuie sa prind troleul 25 care circula din x in x minute, mai am 3 minute daca nu ajung raman in statie inca 15 minute. Of! Trebuie sa imi cumpar si bilet: 1 minut pentru billet, 1 pentru a traversa, altul pentru a ajunge in statie. Am de vorbit la telefon despre proiectul de inginerie cosmica, sa-l sun pe mecanicul Georgica sa-mi monteze bujia Y la dacie, sa cumpar macaroane , chetchup, salam, fasole, etc. Viteza devine universala si invazia de stimuli reduce resursele, timpul, interesul, pofta de intalnire cu un om sensibil, cu un om cu asteptari mari de la tine si viata. In timpul unor gesturi de tandrete te pescuiesc din cadrul alte « n » preocupari . Limitezi intrevederea amoroasa in ciuda nevoii tale de « dragoste » pentru « un lucru indispensabil zilei », de ex., niste mailuri urgente. Nu dai decat putin caci ti-au ramas resurse psihice limitate si primesti in limite de timp si limite de stoc. |
Ultima actualizare Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 10:02 |
Citeşte mai mult...
|
POEZIE: Resturi schingiuite |
|
|
|
Scris de Melania Marina Miholca
|
Miercuri, 14 Septembrie 2011 13:32 |
Mainile mele inca mai tin miros de tine Doua terminatii feminine cu miros de barbat Cred ca asa au aparut toate mutatiile in mine... Cred ca asa am ramas si cand ai plecat... Inchid ochii, pleoapele abia sterse de tusul fricosului frumos Inca te mai vad cum gemi cu venele-ti crescute de placere Raman si tac... Apa mai curge, copiii cresc si geamurile mereu vor fi manjite Noroiul de pe mainile din parc ti l-ai lasat pe mine Geaca mea din piele inchipuita iti poarta si acum mana Bratele mele iti duc cu mine trupul Tu oare ma porti... Se lovesc de orificiul meu auditiv vorbe calde de dragoste aruncate prin unde, e plin de dragoste aruncata din ureche in ureche si lipsa de dragoste in noi caci am trimis-o in lume imbracata in vorbe. |
Ultima actualizare Miercuri, 14 Septembrie 2011 13:41 |
Citeşte mai mult...
|
POEZIE: Antonia Zavalic - "Anotimpul tacerii" |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Duminică, 11 Septembrie 2011 07:43 |
Anotimpul tăcerii Trecem prin fiecare suflet, îl trecem în vedere Ne salutăm politicos şi trecem imediat la următorul. Îi închidem buzele şi ne închidem ochii, nu înainte de a ne întoarce capul ca nu cumva să ne oprim din paşi. În setea noastră de suflete, urmele noastre dispar şi cei rămaşi în spatele nostru şi al lor glas. Am dat drumul la mâini, fiindcă nu ştiam să le ţin. Acum mi-s inutile toate mâinile, Am lăsat în spate un suflet şi am uitat să-mi închid ochii iar acum sunt de neînchis. Distanţa nu ne depărtează când ştim că-n spatele nostru cresc suflete şi noi creştem în depărtarea lor. |
Ultima actualizare Duminică, 11 Septembrie 2011 10:07 |
Citeşte mai mult...
|
POEZIE:Colaj de singurătăţi |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Joi, 08 Septembrie 2011 19:29 |
Ţi-am spus că oamenii trec prin tine şi că, nici măcar nu se ating atomii. Fiecare-şi vede de drum: e era atingerii nesimţite. Prin parc, pe stradă, la o terasă toţi îşi beau cafeaua evitând contactul, o lovitură, ar fi chiar de dorit! Şi când merg şi când aleargă în umbră, doar tăcerea se face auzită. Paşi sună în ecou: nimeni. |
Ultima actualizare Joi, 08 Septembrie 2011 19:34 |
Citeşte mai mult...
|
POEZIE: Unu, unu jumătate, doi |
|
|
|
Scris de Antonia Zavalic
|
Luni, 29 August 2011 10:57 |
Nu mă bat în piept că s-ar putea să nu sune. Absenţa oricărui ritm ar putea fi indiciul unui plin În care nu mai încape nici măcar o moleculă de aer. Golul sună, de vreme ce întotdeauna mai încape, Indiciul unui spaţiu care se vrea umplut. Oamenii plini cu oamenii goli se adună, devin pe jumătate plini, iar când se despart îşi ia fiecare goliciunea înapoi, aşa e înţelegerea. Primii un pic mai goli, restul un pic mai plini, dar nimeni întreg. Unele jumătaţi îşi dau mâinile în speranţa că nu vor rămâne ele însele. Alte jumătăţi şi le ascund. |
Ultima actualizare Luni, 29 August 2011 11:17 |
Citeşte mai mult...
|
|
|
|
|
Page 4 of 8 |
|
|