In ultimii ani vedem tot mai multe faclii zburatoare pe cerul romanesc. Unii se bucura, altii sunt contrariati, nestiind ce sunt, de unde vin si unde se duc. Lampioanele zburatoare au intrat de putin timp in uzul romanilor, insa si-au castigat foarte repede notorietatea in cadrul evenimentelor festive. Am putea crede ca aceste lampioane sunt o inventie moderna, asemanatoare celor mai multe lucruri care ne-au invadat si modificat realitatea cu care eram obisnuiti, insa lucrurile nu stau chiar asa, acestea fiind cunoscute si folosite in lumea asiatica inca din antichitate. 

Dar, haideti sa cunoastem putin istoria acestor lampioane pentru a le putea intelege si folosi cum se cuvine. In China antica, armata transmitea mesaje codificate, vizibile de la distante mari, intelese doar de militari, prin intermediul unor bile stralucitoare lansate spre cer. Acestea au fost inventate de catre Kungming, iar de atunci, in mediul asiatic, lampioanele zburatoare ii poarta numele. Populatia, vazandu-le dar neintelegandu-le, a inceput sa creeze si lanseze cu ocazia marilor sarbatori felinare zburatoare asemanatoare, insa cu scopul de a alunga spiritele rele. In timp, a devenit o traditie ca inceperea unui nou an sa se faca prin lansarea de lampioane zburatoare, ca semn de noroc si prosperitate. ”Sarbatoarea lampioanelor” este celebrata in China de peste 2000 de ani, fara intrerupere, pentru a marca inceputul unui nou an, aducand in prezent enorm e multi turisti din toate colturile lumii, insa initial acest ritual avea ca scop sa-l pacaleasca pe Zeul Focului ca cetatea este deja in flacari, crezandu-se ca altfel, acesta va incendia capitala imperiului in a cinsprazecea zi din an.

După apariţia Legii nr. 5/2014 privind unele măsuri pentru facilitarea schimbului transfrontalier de informaţii referitoare la încălcările normelor de circulaţie, amenzile luate de români în străinătate au început, din mai 2015, (termenul de graţie pentru implementarea tuturor cerinţelor la nivelul statelor europene, potrivit legislaţiei Parlamentului European) să ajungă şi la destinatarii din România.

În urma comunicării directe între ministerele de interne din ţările Uniunii Europene încălcarea limitei de viteză, sau orice altă contravenţie este imediat amendată la tariful ţării în care a fost săvârşită înfracţiunea, iar amenzile vin în România, la adresa de domiciliu a contravenientului, direct în limba română, cu detalii precise privind modalităţile de plată.

Deşi nimeni nu are încă o evidenţă exactă a acestor amenzi de circulaţie primite de români din ţările Uniunii Europene (amenzile vin prin poştă direct la domiciliul contravenientului), instituţiile prin care se plătesc aceste amenzi, adică băncile comerciale şi instituţiile de plată şi cele de transfer de bani, vorbesc de un cuantum de 40.000 de amenzi, din mai anul trecut, de când acest sistem transfrontalier a fost pus la punct. Ba chiar se poate face un top al ţărilor în care românii iau cele mai multe amenzi.

Să zici că e om sălbatic este cumva o exagerare, clar, dar și dacă zici că este țăran, parcă nu ai definit exact ce stil de vietate este. Ce pre-medievalism, ce mod de viață ancestral se mai păstrează, ce iubire a naturii de tip păgân… al omului sălbatic, nepervertit de civilizația minciunilor? Să vezi oamenii sălbatici ai acestor munți și dealuri ca pe niște vietăți aparte, analizate din punct de vedere eco-bio și uman… ar putea să fie un experiment rural interesant. Să povestești cu câte unul care a stat în pădure aproape la fel de mult ca ursul, oameni care toată vara erau cu oile pe pășuni alpine: sigur că au niște experiențe notabile. Oare se poate discuta cu acești oameni, și merită oare timpul, energia?

 Îți plac provocările intelectuale, noile perspective asupra domeniului, sau vechile perspective scoase la lumină? Este mai interesant țăranul-sălbatic decât șarpele de alun sau decât huhurezul mare… sau măcar la fel de interesant este? Ai timp de el, sau nici nu îl bagi în seamă, de parcă nici nu ar exista. Nu e treaba ta și omul acela al muntelui, ca vietate dominantă a peisajului, ai putea zice. Are ecologul/ ecologistul menirea și obligația să observe, să detecteze aspecte ale existenței umane în mediu… formulând întrebări și idei briliante despre viață? La ce este bună abordarea eco în societățile actuale reale? Este o unealtă sau un scop în sine, sau o combinație a acestora? Undeva la interferența dintre cunoaștere rațională, obiectivă, și artă… sigur poate să fie un drog destul de bun. Se pot aborda subiecte violente, perverse, radicale, sau trebuie rămas la un stil soft eco/ bio? Se pot distila niște texte dure, critice, analitice, duioase, incredibile, agresive? Este asta o abordare inovativă?

Ce amintiri au ei după o viață petrecută prin munți și pe dealuri, cum au fost experiențele lor cu urși, cerbi, care e sentimentul față de pădure, față de stâncărie, față de iarbă? Poate să fie un fel de descoperire a unui Maramureș necunoscut, interesant, surprinzător, ce păstrează cumva – sper - o iubire a naturii de tip păgân?