Cred că toată lumea îmi va da dreptate cum că politica este o activitate atât de specific umană – o activitate prin care se creează autoritatea necesară reglementării şi dirijării raporturilor dintre indivizi în cadrul unei colectivităţi -, încât Aristotel definea omul prin zoon politikon. Această tendinţă de instaurare şi de menţinere a echilibrului social prin exerciţiul autorităţii dobândit în urma conflictelor şi a luptelor politice, a dus la apariţia şi – după caz – la întărirea sau la slăbirea statului.

  Statul, prin urmare, este organismul complex, respectiv malaxorul necruţător, care centralizează puterea, subordonează voinţele individuale şi de grup autorităţii sale concentrată în formulări de natură juridică cu caracter obligatoriu şi care caută cu înverşunare să menţină ordinea şi siguranţa potentaţilor prin subtile pârghii ale inechităţii, ce acţionează fie pe direcţia dezamorsării nemulţumirilor de masă aflate în faza de început, fie pe direcţia înăbuşirii lor, după ce acestea au luat chipul grevelor, răscoalelor ori al revoluţiilor.