,,Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”. Aşa cum Wittgenstein ne spune, Cuvintele au un rol mai important decât de a fi simpli numitori ai universului uman. ,,La început a fost Cuvântul” – Cuvântul care clădeşte măştile sub care ne ascundem, Cuvântul – ce venerează, în care ne refugiem, arătându-ne credinţa şi uneori dând naştere zeităţilor, sau din contra, Cuvântul-ce blasfemiază, prin care ponegrim şi distrugem zeităţile create. Romanul lui Salman Rusdhie, Versetele Satanice, creează o lume aparte în tărâmul ficţiunii prin compoziţia şi tematica sa originară, şi în acelaşi timp întoarce pe dos o lume reală, prin mesajul receptat de unii cititori.
Ştim că este un roman controversat pentru comunitatea musulmană, interzis în anumite ţări, dificil de citit pentru amalgamul de evenimente, planuri narative, referinţe istorice şi religioase, intertextualitate. Uitând pentru un minut de Allah şi de Profetul Mahomed, putem spune că Rushdie scrie un roman alegoric, în care realitatea se înnoadă atât de bine cu fantasticul, încât nu mai ştim unde se termină una şi începe cealaltă.
Pe scurt, aflăm despre povestea lui Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, doi musulmani din India, care se întâlnesc pentru prima dată într-un avion ce este aruncat în aer. În mod miraculos, cei doi supravieţuiesc, iar elementele de realism magic mută naraţiunea pe un alt plan. Uitând încă o dată miza religioasă şi focalizându-ne doar asupra acestor două personaje, în minte se naşte următoarea întrebare: cum putem diferenţia cu exactitate Binele de Rău, într-o lume în care totul este relativ? Cele două personaje se metamorfozează în arhangheli şi demoni, deşi Gibreel, întruchiparea arhanghelului Gavriil, nu este în comportamentul său întruchiparea perfecţiunii, a binelui, iar Saladin, la rândul său, pare mai mult un om prins într-un destin scris de societate şi familie. |