Titus Flueras (35 de ani), violonist si profesor de vioara la Academia de Muzica "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, a cistigat concursul organizat de Youtube pentru propria orchestra simfonica. "Ieri (luni, 2 martie - n. red.) am aflat ca am cistigat unul dintre cele 31 de posturi de violonisti. Pe 15 aprilie, Orchestra simfonica a Youtube va organiza un concert la New York, la Carnegie Hall", a declarat Titus Flueras pentru HotNews.ro.

Titus Flueras este lector universitar doctor la Academia de Muzica "Gheorghe Dima" si a sustinut numeroase concerte ca solist filarmonicilor din Cluj, Oradea, Arad si Satu-Mare.

"Am aplicat pentru postul de violonist in decembrie 2008, iar luni am aflat ca am cistigat. Eu am un cont pe Youtube din 2007, si asa am aflat de acest concurs", a declarat muzicianul clujean.

Cit despre ceilalti 80 de noi colegi selectati pentru orchestra simfonica a Youtube, Titus Flueras spune ca "par muzicieni buni, profesionisti". "Ramine de vazut cum se poate rezolva logistic toata deplasarea la New York, pentru concertul din 15 aprilie. Sper sa fie o ocazie buna pentru mine si ceilalti cistigatori", conchide singurul roman selectat in Youtube Symphony Orchestra.

Una dintre cele mai aşteptate cãrţi, viu comentată în România încã de la apariţia ediţiei franceze (cred cã la un punct, cel puţin la Universitatea Bucureşti, era cea mai discutatã şi doritã carte), publicatã în româneşte la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupã 89, unul dintre cei mai bine vânduţi autori români, iar în bunã parte succesul de început al editurii s-a datorat tocmai publicãrii lucrãrilor marilor interbelici, interzişi sau semi-interzişi preţ de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrãrile unor Cioran, Eliade, Ionesco, ce deveniserã în comunism adevãrate mituri (pentru cã avuseserã şansa de a pãrãsi ţara la timp, spre deosebire de mulţi alţi colegi de generaţie), a apãrut şi interesul pentru biografiile acestora. De la hagiografii la adevãrate rechizitorii, de la pagini superbe la însãilãri imbecile, acuzatoare sau dimpotrivã cretin de entuziaste, s-a publicat destul de mult, în periodice şi volume, mulţi vãzând în aceasta posibilitatea şansa unui început promiţãtor de carierã. Puteai sã te faci remarcat scriind o micã biografie, normal că în tonuri elogioase, a lui Noica, Ţuţea, Cioran, Vulcãnescu, etc. Ceea ce a fost şi bun, a fost şi rãu. Sã revenim însã, tangenţial, la Eliade.

Lui  i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatura in 1958, pentru "importantele sale realizari atit ca poet, ci si ca unul dintre reprezentantii marii traditii epice ruse", conform declaratiei comitetului Nobel.

Romanul a fost ecranizat in 1965 de David Lean, cu Omar Sharif si Julie Christie in rolurile principale, iar filmul a fost distins cu cinci premii Oscar, patru Globuri de Aur si doua premii Grammy si inclus pe lista celor mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor. Adaptarea pentru televiziune din 2002, in regia lui Giacomo Campiotti, cu Hans Matheson si Keira Knightley, a obtinut trei nominalizari la premiile BAFTA.

Destinul celei mai cunoscute carti a lui Boris Pasternak, romanul Doctor Jivago, va fi la fel de dificil si sinuos. Inceput in iarna lui 1945 si finalizat un deceniu mai tirziu, acesta va fi publicat in 1957 in traducere italiana la editura Feltrinelli. Pe plan international, cartea va inregistra un succes considerabil, dar, in ciuda eforturilor lui Pasternak, aparitia sa in URSS se dovedeste imposibila, iar autorul devine tinta unei campanii de presa sustinute, culminind cu excluderea sa din Uniunea Scriitorilor, precum si din Asociatia Scriitorilor din Moscova. Reabilitarea lui Pasternak se va produce abia in 1987, iar ulterior acesteia Doctor Jivago va vedea, in sfirsit, lumina tiparului si in tara sa de origine, cu o intirziere de peste treizeci de ani.

Recent, în presă au părut informaţii trunchiate privind istoricul Palatului Culturii din Sighetu Marmaţiei, ceea ce a dus la o serie de comentarii în rândul cetăţenilor municipiului. Din acest motiv, în cele ce urmază am încercat pe baza documentelor care mi-au stat la dispoziţie să scriu o scurtă biografie a clădirii devenită simbol al municipiului Sighetu Marmaţiei.

Ideea construirii la Sighetu Marmaţiei a unui edificiu care să găzduiască o bibliotecă publică, pinacotecă, un muzeu de istorie şi etnografie locală, spaţii pentru cenacluri literare şi de spectacole, tipografie şi ateliere de artă plastică, adică ideea unui adevărat „palat al culturii” s-a născut din necesitate încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în mintea unor personalităţi de marcă ale culturii şi vieţii sociale locale, maghiari, evrei şi români, într-o perioadă de bunăstrare economică (minele de sare din regiune, prelucrarea industrială a lemnului şi comerţul cu produse animaliere asigurau un venit considerabil oraşului şi locuitorilor), de dezvoltare tehnologică (oraşul era electrificat, calea ferată îl lega de capitalele lumii), şi emancipare culturală (în oraş funcţionau gimnaziile reformat şi piarist romano-catolic, Academia de Drept, şcoli de meserii, preparandie, şcoli religoase evreieşti, mai multe tipografii, etc.). Primele rezultate concrete privind discuţiile din jurul construirii Palatului Culturii se poartă în anul 1907 când, comunitatea locală decide asupra amplasamentului, respectiv parcul de pe strada Lónyai, amenajat în anul 1889 în stilul grădinilor clasice franceze, pe locul fostului cimitir reformat, închis în anul 1858.

Pentru comunitatea evreiască din Sighetu Marmaţiei, data de 23 februarie 1789 este una de mare importanţă, ea marcâd recunoaşterea oficială a vieţii publice comunitare. Cu toate că la sfârşitul anilor 1700, Sighetu Marmaţiei avea deja o comunitate evreiască numeroasă, conscripţia din 1787 consemnând 1.214 evrei de sex masculin, avea o Curte Rabinică condusă de rabinul Zvi bar Moshe Abraham al cărui mormânt se poate vedea şi astăzi pe strada V. Alecsandri însă, viaţa religioasă şi cea educativă se desfăşura doar în case particulare sau mici "shilichel" şi "shitebl" (case de rugăciuni) construite din lemn, singurele permise de administraţia locală. Comunitatea formulează nenumărate cereri pentru a li se permite construirea unei sinagogi dar, abia după vizita la Sighet a împăratului Iosif al II-lea (12 iulie 1773), situaţia este luată în considerare. Si aşa, au trebuit să treacă ani buni până când, la 23 februarie 1789, Cancelaria Aulică de la Viena emite un Decret care permite evreilor din Sighet să construiască o sinagogă. Iniţial, sinagoga a fost construită din lemn ca apoi, în anul 1836 să fie reconstruită din piatră de râu, în stil clasic, cu timpanul pictat ceea ce o deosebea de stilul sinagogilor din acea vreme.

Dialogul intre un filosof, un iudeu si un crestin este considerat unul dintre cele mai interesante texte teologice ale lui Abelard. El ne infatiseaza o intilnire toleranta dintre religiile monoteiste prin intermediul a trei protagonisti – un crestin, un evreu si un filosof (foarte probabil adept al Islamului). Filosoful si teologul Abelard ne impartaseste visul unei coexistente pasnice a religiilor care, dincolo de orice discriminari, se intilnesc in cautarea Binelui suprem si in viziunea unui Dumnezeu unic, de binefacerile caruia se pot bucura toti oamenii.

 „Pentru a citi Dialogus inter Philosophum, Iudaeum et Christianum (nu, nu neaparat in latina) nu trebuie sa fii medievist sau istoric al religiilor. In schimb, pentru a plasa textul in context, da. Ne-am obisnuit (noi, modernii) sa judecam astfel: filosofului trebuie sa-i verifici ideile, istoricului – precizia informatiilor, poetului si romancierului – autenticitatea. Astfel ca, oricine ai fi (tu, modernul), poti aprecia un text si poti da un verdict. Ei bine, pina in secolul al XVII-lea, lucrurile nu stateau asa. Exista o traditie in raport cu care textul trebuie evaluat si de care nu poti face abstractie – astfel, risti sa ratezi orice concluzie valida. In fata unui asemenea text, asadar, e foarte greu sa fii modern: trebuie sa-ti numeri pasii, sa-ti masori mereu lectura prin reperele oferite de aparatul critic sau de propriile cunostinte.” Alexandru MATEI, aprilie 2008, in Dilematica

Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judetene “Petre Dulfu” din Baia Mare, a acordat citynews.ro un interviu in care anunta ca institutia pe care o conduce face demersuri pentru deschiderea unor noi centre de carte romaneasca in diaspora. Astfel de puncte au fost deja inaugurate in Spania si Ucraina, mii de volume valoroase luand calea strainatatii printr-o serie de proiecte sustinute de maramureseni.

 “Dupa proiectele deja demarate, avem foarte multe cereri venite din partea romanilor aflati in diaspora. Ni s-a scris din Statele Unite, Portugalia, Cehia, Slovacia, Noua Zeelanda, dar si din alte localitati spaniole si ucrainene pe care nu le-am avut pana acum in vedere. Vrem sa ne indreptam atentia si spre acesti romani insa trebuie sa gasim resursele financiare necesare. (...) Dorim sa deschidem si alte biblioteci in strainatate deoarece prin carte si prin biserica se creaza o apropiere de limba romana si spiritul romanesc”, a punctat Ardelean.