Clubul Rotary Sighet a organizat ieri, 6 iunie 2010 de la ora 18:00, la sala "George Enescu" din Sighet, un spectacol de exceptie pentru publicul sighetean in care i-a avut ca invitati pe Romeo si Julia SALENO, primul cuplu de Pop Opera din Romania. Cei prezenti la eveniment au putut sa se bucure timp de aproape doua ore de multe teme muzicale celebe de opera si pop cantate exceptional de acest duet, de la teme din "Romeo si Julieta" (Serghei Prokofiev),  "Fantoma de la Opera" (Andrew Lloyd Weber), "Carmen" (Bizet) si multe altele,  pana la "Time to Say Good-Bye" (Sarah Brighman) sau "We Are The Champions" (Queen), de exemplu, inclusiv doua piese proprii. Dupa spectacol, a avut loc o cina festiva a rotarienilor la care invitati de onoare au fost Romeo si Julia SALENO, cei doi fiind si membrii ai Clubului Rotary Bucuresti, ocazie cu care au avut loc schimburi de impresii. 

Nu ştiu ce îl face pe un scriitor să fie considerat “clasic”.
Cert este că un “clasic” este acel scriitor pe care toată lumea vrea să îl citească şi de care toată lumea a auzit câte ceva.

Ca cititor, când încep un roman clasic, simt o presiune ce apasă pe umerii mei, o cerinţă nerostită de a fi cucerită de roman, de a-i recunoaşte valoarea şi de a-l aprecia. În plus, cu cât scriitorul este mai celebru (cazul lui Hemingway este grăitor), însăşi numele său vine ca o garanţie a calităţii fiecărui roman semnat de el. Astfel încât, când se întâmplă ca romanul să ne displacă, rămâne în urmă un gust amar şi o dezamăgire usturătoare.

Probabil, ca mulţi dintre voi, de mică am auzit lăudat romanul Adio, arme. Ba că ar fi cel mai frumos roman de dragoste, ba că ar fi cel mai frumos roman de război, ba că ar fi amândouă. Toate calităţile sale erau însoţite doar de superlative.
L-am citit pentru prima oara cu mulţi ani în urmă, când eram doar un copil. Am fost dezamăgită de el şi mai ales pentru că nu am găsit nimic spectaculos în povestea de iubire şi nu am reuşit să simt atmosferă sumbră a războiului. Mi-am zis ca probabil nu sunt suficient de matură să înţeleg. De aceea, la aproape un deceniu distanţă, am decis să reiau lectura. Rezultatul a fost acelaşi.

Originalul Laurei, ultimul roman, neterminat, al celui considerat a fi unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, Vladimir Nabokov, a asteptat 32 de ani intr-un seif din Elvetia pana sa fie redat lumii literare. La numai citeva luni de la aparitia cartii in Statele Unite, traducerea in limba romana a iesit de sub tipar. Romanul Originalul Laurei va fi lansat in cadrul Tirgului de Carte Bookfest, simbata 12 iunie.

Manuscrisul are o poveste interesanta. El ar fi trebuit distrus de catre sotia scriitorului, Vera, potrivit ultimei dorinte a lui Nabokov, care a murit in 1977. In 1991, Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, preia prin testament de la mama sa imputernicirea de a distruge manuscrisul Originalul Laurei. Opt ani mai tirziu, Dmitri Nabokov face prima declaratie publica referitoare la manuscris, prin care lasa sa se inteleaga ca este dispus sa-l doneze unei universitati, lucru care nu s-a intamplat. Dupa ce in 2005, Dmitri Nabokov declara ca este pregatit sa arda manuscrisul, in 2008 ia hotararea sa publice manuscrisul. Decizia atat de controversata de a face public ultimul manuscris al tatalui sau este justificata de Dmitri Nabokov in prefata cartii. Volumul a aparut la sfarsitul anului trecut in SUA este considerat cartea anului 2009.

Aş vrea să am o poveste interesantă despre cum am descoperit cartea asta şi locurile exotice prin care am citit-o, dar din păcate întreg şirul de evenimente a fost destul de banal. Prin insistenţele colegilor am ajuns săptamâna trecută la târgul Kilipirim, aflat deja la ediţia a treia, care se ţinea la Sala Dalles. Iniţial nu aveam nici o idee despre ce era vorba – imaginaţi-vă surpriza mea când m-am găsit într-o sală plină ochi cu cărţi de la mai toate editurile româneşti. Era şi un stand cu muzică, ocaziu cu care mi-am luat un cd dublu cu Jimi Hendrix.

Pe o masă din colţ mă aştepta toată colecţia Murakami scoasă de Polirom, pe care o cunoşteam destul de bine deoarece citisem deja Cronica păsării-arc, Pădurea Norvegiană sau La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor.

Exemplarul meu din La sud de graniţă, la vest de soare nu a avut aventuri la fel de interesante ca Bufoniada pe care am prezentat-o lunea trecută, şi pe care am cărat-o după mine vreo două zile, citind-o în metrou, la cursuri, pe stradă sau la un moment dat pe o trecere de pietoni.