L-am surprins in timp ce se pregatea pentru expozitie, dar ne-a primit asa, cu fotografiile inramate sprijinite de pereti asteptand nerabdatoare sa fie puse la locul lor. Nu a fost greu sa ne dam seama ca ii rapim nu doar timpul, ci si cuvintele; ar fi preferat sa lase fotografiile sa povesteasca in locul lui. De data aceasta, insa, el a devenit subiectul, iar povestea din Maramures s-a transformat in povestea maramureseanului din spatele obiectivului.

Trebuie să mărturisesc de la început că articolul semnat de, in pectore, încă prietenul meu Vladimir Tismăneanu în EVZ, cu un titlu care se dinamitează singur, prin concentrarea în relativ din primul cuvînt a absolutului conţinut în ultimele două: “Misiunile” lui Adrian Marino: între erudiţie şi delaţiune, mi-a provocat o mare tristeţe. Nu îl voi comenta acum pentru a nu lăsa primele impresii să inducă, prin vibraţii de stil armonice stării emoţionale, dezacorduri de fond în ceea ce ar trebui să fie exprimarea unei calme, austere şi respectuoase diferenţe. O voi face în zilele ce urmează. Acum, reţinînd doar o etichetă din cuprinsul articolului, şi anume pe cea de naivitate şi pentru că a făcut referinţă punctuală la revista Verso din Cluj, voi păstra aceste două elemente ca loc comun amîndurora, loc din care ne va fi, poate, mai uşor apoi să acceptăm, dacă nu se mai poate cu tandreţe, cel puţin cu o deferentă in-diferenţă că, cel puţin în acest moment, nu mai păşim pe acelaşi trotuar. Poate că nici în acelaşi sens. Asta rămîne de văzut. Aşadar, voi posta aici un text despre naivitate care a fost, mai întîi, publicat în revista Verso, la sfîrşitul anului 2007! Iată textul:

In atmosfera Venetiei secolului al XVI-lea, sunt reconstituite in spirit modern elementele caracteristice teatrului COMMEDIA DELLRTE: ritm, verva, dezinvoltuira, travestiuri, situatii comice. Personajele traditionale acestui gen de teatru fac prin umorul lor deliciul telespectatorilor, pentru ca ele sunt interpretate de nume exceptionale ale comediei romanesti. Actorii sunt acrobati, cantareti, clovni, mimi. Avarul Pantalone este tinta preferata a pacalelilor lui Arlechino si a Colombinei, a lui Brighella , si a tuturor celor din jurul lui, iar situatiile comice nascocite de ei starnesc hohote de ras.

O carte recomandata in momentele in care vrei sa evadezi din paginile literaturii contemporane, lipsita uneori de aerul acela clasic, senzatia unui moment anume ales parca pentru ritualul povestirii, intr-un cuvant farmecul romanelor de demult.

Laleaua neagra a fost prima carte de Alexandre Dumas citita. Un indiciu al faptului ca stilul sau m-a cucerit este acela ca m-a facut sa caut si alte romane scrise de el. Are un fel aparte de a povesti, care, desi suna a cliseu, te transporta intr-o alta lume, nu doar intr-un alt spatiu. Nu numai pentru ca este realitatea fictionala aferenta romanului, ci pentru ca se petrece in Olanda secolului XVII, al carui stil de viata, cu toate denumirile si obiceiurile nespecifice timpurilor noastre mi-ar fi ramas poate necunoscut.

Naratorul vorbeste despre el la persoana I plural, ceea ce gasesc a fi absolut fermecator. Te face pur si simplu sa te simti special, chiar sa ti se para ca esti altcineva, altundeva. Te duce cu gandul la citit in fata semineului, la copii cu ochii mari, la bunici, la placerea povestirii. Iti vine sa te asezi pe covorul moale si, cu barbia pe genunchi, sa asculti cu buzele intredeschise si ochii surazand. E istorioara aia care ii invata pe baieti ca un barbat sta drept in fata pericolului, iar pe fetite le facea sa viseze la dragoste si saruturi furate in lumina lunii.

Un film pierdut al lui Charlie Chaplin va fi prezentat pentru prima data, la aproape un secol de la productie, dupa ce a fost descoperit la un targ de antichitati.

Comedia intitulata “A Thief Catcher” a fost filmata in 1914, dupa care acesta s-a pierdut. Filmul, care dureaza 10 minute, a fost descoperit de Paul Gierucki, istoric al cinemotografiei americane, care a cumparat o cutie de film marcata “Keystone” dintr-un targ de anticariat din Michigan.

Acesta a presupus ca este vorba de inca un film cu Poltistii din Keystone si nu l-a vizionat luni de zile. Cand in sfarsit s-a uitat la el, Gierucki a ramas surprins sa il vada pe Charile Chaplin imbracat in uniforma de politist, inarmat cu un baston.

Editia in limba romana a romanului de debut al lui Jose Saramago – Manual de pictura si caligrafie - a iesit de sub tipar la editura Polirom. Publicat in 1977, Manualul de pictura si caligrafie este primul roman pe care Jose Saramago si l-a asumat ca reprezentativ pentru opera sa literara. Cartea constituie nucleul din care se vor dezvolta capodoperele ulterioare ale scriitorului portughez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, in 1998.

Protagonistul romanului este un pictor mediocru, desemnat, in loc de nume, prin initiala H., care primeste comanda de a face portretul lui S., directorul unei mari companii. Dureros de constient de propriile limite, H. recurge la paginile unui jurnal ca mijloc de a-si analiza slabiciunile estetice si de a se intelege pe sine insusi, descoperind astfel ca simte nevoia sa picteze si un al doilea portret al lui S. Munca la cele doua picturi, portretul academic, pictat in modul consacrat si instituit de normele comenzii, si celalalt portret, realizat cu intentia, nefinalizata, de a capta imaginea „adevaratului” S., ne introduce in miezul crizei morale a artistului si pune in discutie insusi fundamentul actului de creatie estetica. O poveste fascinanta, dezvoltind una dintre temele predilecte ale lui Saramago: relatia dintre realitate si reprezentarea artistica.

Ultimul roman al lui F. Scott Fitzgerald, una dintre cele mai fascinante personalitati literare din prima jumatate a secolului XX, apare saptamana aceasta la Editura Polirom. Este vorba despre “Dragostea ultimului magnat” (traducere de Ciprian Siulea, cu o prefata de Matthew J. Bruccoli, profesor la Universitatea de Sud din Carolina) – cel de-al saselea volum semnat F. Scott Fitzgerald tradus in colectia “Bibliotreca Polirom”, dupa bestsellerul “Marele Gatsby”, romanele “Dincoace de Paradis”, “Blandetea noptii” si “Cei frumosi si blestemati” si volumele de povestiri “Strania poveste a lui Banjamin Button si alte intimplari din epoca jazzului” si “Un diamant cat Hotelul Ritz si alte povestiri”.

Ramas neterminat, romanul “Dragostea ultimului magnat” a fost publicat intr-o prima varianta in 1941, cu titlul “Ultimul magnat”: “Chiar si in starea sa preliminara si incompleta, “Dragostea ultimului magnat” este considerat cel mai bun roman despre cinematografie. Nu este insa unanim recunoscut si faptul ca Fitzgerald scria unul dintre putinele romane americane avand ca erou un om de afaceri convingator si captivant. Arta fictiunii este arta personajului. Monroe Stahr este un erou american arhetipal, intruparea Visului American: un Jay Gatsby inzestrat cu geniu”, apreciaza Matthew J. Bruccoli, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti in opera lui Fitzgerald.