N-aveți impresia – privind înapoi fără mânie înspre literatura acelei epoci – că secolul al XIX-lea a fost unul al funcționarilor? Mai răsăriți, mai obidiți, tineri sau de vârstă mijlocie, unii nevricoși și de-o sensibilă inteligență, alții – mediocri și furioși; unii – cuminți, în curs de ratare, alții – patetici și iubăreți, cu toții își închipuie a deține secretul schimbării radicale a lumii în care trăiesc, atâta doar că nici unuia nu-i ajunge o viață de om pentru a-și și îndeplini „mărețele idealuri”: din cele generoase, revoluționare sau, dimpotrivă, mai mărunte, de dimensiuni personale. Cu toate că vorbim despre o epocă în care burghezo-moșierimea înflorea sălbatic (burghezia se aristocrățea, îmbogățindu-se, iar nobilimea, ca să supraviețuiască, se îmburghezea), oarecarele liberalism economic era dublat, ca să nu spun sufocat, de un fioros aparat de stat, de o birocrație care înghițea aiurea bugete astronomice, numai dacă ne gândim la salariile făcătorilor de nimic.

Slujbașul de stat al Regatului Suediei semăna izbitor (metehne, apucături, calități) cu omologul său austro-ungar, dar și cu confratele țarist. Într-adevăr, era puțin mai neserios, mai superficial, mai tributar rămășițelor eticii protestante, mai solar suedezul, dar… În ăst timp, austro-ungarul era, pur și simplu, un evreu înnegurat, în căutarea unei identități, și care mai târziu se va numi dl. K.; iar rusul, nighilist convins, tocmai îl citise pe Nietzsche, însă, în particular, mai cultiva, totuși, relații cordiale cu Diavolul, care i se înfățișa în clipe de răs-cruce.

Pentru publicul român, Paracelsus este mai ales cunoscut pentru scrierile sale despre alchimie. Însă, geniul acestui autor, pe cât de misterios pe atât de clar şi riguros, a adus o serie de contribuţii şi în domeniul medicinei. Paracelsus, printre altele, este considerat părintele toxicologiei moderne, el fiind primul care a pus în discuţie efectul exercitat de substanţe asupra corpului uman, susţinând în premieră utilizarea substanţelor chimice şi a mineralelor în medicină.

 Concepţia sa hermetică era aceea că boala şi sănătatea din corp se bazează pe asemănarea dintre om (microcosmos) şi Natură  (macrocosmos). Având o abordare foarte  diferită faţă de metodele practicate din Antichitate şi până în epoca sa, Paracelsus a pus un accent fără precedent în ştiinţa medicală asupra observaţiei şi experimentului, redefinind practic atât rolul medicului cât şi pe cel al medicinei ca artă.

Baimarenii si sighetenii sunt invitati vineri, 3 septembrie, la o lansare de carte semnata de Mihai Dancus, directorul Muzeului Etnografic al Maramuresului din Sighetu Marmatiei. Volumul “Nasterea si copilaria” este prima din trilogia etnografica “Obiceiuri din viata omului in Maramures” va fi lansat prima data in Baia Mare, la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu” incepand cu ora 13.00, iar apoi, de la ora 18.00, in Sighetu Marmatiei, la Muzeul de Etnografie. In cadrul evenimentelor, vor lua cuvantul o serie de personalitati locale, dar si invitati din tara si strainatate.

Volumul lansat, “Nasterea si copilaria”, prima din trilogia etnografica „Obiceiuri din viata omului in Maramures”, vizeaza riturile de trecere: nasterea - nunta - inmormantarea. Cartea cuprinde 450 de pagini si are la baza o cercetare de teren ce s-a derulat incepand din 1976 si pana in prezent si care valorifica manuscrise, registre si alte documente originale din secolul XVIII, dupa cum a precizat etnograful Mihai Dancus.

Dacă v-aţi întrebat vreodată ce motivaţie o împinge pe o femeie la adulter, vă sugerez să începeţi cu lectura micului roman mare Geniul şi zeiţa de Aldous Huxley. În ilustrarea acestui fapt, aş aminti că există un punct în care literatura se întâlneşte cu experienţa, în altul cu biologia, într-altul cu psihologia. Şi am putea îndelung continua, mutatis mutandis, dezvoltând celebra expresie a lui Ion Barbu, matematician la origine, care sugestiona că există un punct în care poezia se întâlneşte cu geometria. După ce l-am citit pe Aldous Huxley, un simpatizant al ştiinţelor tot exacte, cu romanul amintit, aş putea afirma cu tărie că există deopotrivă un punct, necunoscut mie până acum, în care literatura se întâlneşte cu fizica. Căci lui Huxley îi reuşeşte performanţa de a explica o scenă de dragoste printr-o teoremă a fizicii, adaptată unui text literar.

Romanul în discuţie beneficiază de un titlu plin de forţă, de parcă ar denumi o sculptură de Rodin, iar nu o scriere care nu depăşeşte cu mult dimensiunea unei nuvele. Dar şi mai plină de forţă este eroina romanului, Katy Maartens, personajul care adună spre sine ca o cheie de boltă gotică toate personajele cărţii. Personaje care o vor şi devora puţin câte puţin. Katy este o femeie de 36 de ani, frumoasă şi senzuală fără să o ştie, căsătorită cu savantul(Geniul) Henry Maartens. Personajul-narator-îndrăgostit John Rivers, de abia peste douăzeci de ani, o adoră, în calitate de discipol al maestrului în familia căruia a fost cu atâta căldură primit. John îi urmăreşte fiecare mişcare încărcată de dăruire şi de devotament şi o consideră o zeiţă protectoare a casei. La 19 ani când se măritase cu un om de ştiinţă mai în vârstă decât tatăl ei, fusese o Hebe, o nimfă şi o Diană, toate la un loc. Acum, la 36, este o Heră, plină de altruism şi de energie sexuală, de care nu este conştientă, dar pe care o emană clipă de clipă.

Marti, 24 august, in organizarea Asociatiei Uniunii Artistilor Plastici Baia Mare, Grupul “Sigart” si institutia gazda, la Sala Radio Sighet a avut loc vernisajul expozitiei colective “Eu si colegii mei”, semnata de pictorii baimareni Aura Hamuth, Elena Grama, Maria Curtuius, Paul Les si Dan Barcan.

Ceea ce-i uneste pe cei cinci plasticieni nu este doar faptul ca sunt  absolventi 2009 ai sectiei de arta plastica a Universitatii de Nord din Baia Mare, ci faptul ca pentru fiecare pictura este o evadare din cotidian si nu un mod de a-si castiga existenta< cei cinci plasticieni sunt, pe rand, restaurator de monumente, invatatoare, judecatoare si doi pensionari. Expozitia, care cuprinde peisaje si natura moarta, a fost deschisa de dr. Ioan Dorel Todea, redactor coordonator al postului gazda.

Complicat, derutant, incredibil. Aşa mi-a apărut jurnalul lui Mihail Sebastian, care stă parcă sub semnul unui vers pe care el îl citează la un moment dat:
“Look in my face, my name is Might-have-been”.

Am avut reţineri în faţa acestui document copleşitor, fiindcă impresia personală, experienţa fiecărei pagini arătau un Sebastian atît de viu şi de sincer, atît de ne-textual, încît m-am întrebat dacă eu chiar citesc un volum publicat sau am avut neobrăzarea să caut prin caietele cuiva. Senzaţia că sunt în faţa unei descoperiri nepermise, că aş comite o indiscreţie, o grosolănie doar citind nu m-a părăsit pînă la ultima pagină. Posibil să existe un stil de a citi jurnale, aşa cum există o dispoziţie de a le scrie, cel mai potrivit mod de a cunoaşte însemnările personale fără a produce o hoţie stînjenitoare. Despre scrierea unui jurnal, Mihail Sebastian notează pertinent:

“Trebuie oarecare energie, anumită încăpăţînare pentru a ţine un jurnal – cel puţin la început, pînă te deprinzi, pînă găseşti tonul just. În definitiv, este ceva artificios în însuşi faptul de a ţine un jurnal intim. Nicăieri scrisul nu mi se pare mai fals. Îi lipseşte scuza de a fi un mijloc de comunicare, îi lipseşte necesitatea imediată.”