Ni se părea în celălalt regim că am atins limitele extreme ale suferinţei umane, nu atât din cauza lipsurilor materiale de neînchipuit pe care le-am îndurat aproape toţi (excepţie făceau nomenclaturiştii şi învârtiţii cu rol de trepăduşi ai regimului), cât mai ales din pricina prigoanei sistematice la care ne-a fost supus spiritul, prin închiderea lui în cuşca strâmtă a dogmelor partidului atotputernic.

  Tot atunci vedeam cu jalea-n suflete cum vlaga ţării este înghiţită de Molohul nesăţios al unei industrii constant neproductivă şi cum produsele unei agriculturi tot mai ruginită şi mai delăsătoare iau calea străinătăţii, pentru ca din sumele încasate să se poată administra noi guri de oxigen numeroşilor muribunzi ai economiei naţionale.

   Da, dar măcar pe-atunci România avea industria şi agricultura ei, aşa obosite şi fără chef cum apăreau în realitate, adică neplanificate ori trucate în terfeloagele partidului.

Tot mai mulţi români (Nae Ionescu face o distincţie netă între român şi bun român: primul este românul neaoş, bunul român este alogenul cu bun simţ, care nu numai că-i un cetăţean exemplar, dar chiar se străduieşte să simtă şi să gândească româneşte!), tot mai mulţi români, deci, sunt serios îngrijoraţi de fundătura în care a ajuns România după 22 de ani de gafe, bâlbâieli şi orbecăieli, alintate cu cognomenul de cârmuire postdecembristă.

  Ştiu treaba asta din discuţiile purtate cu diverse persoane, dar ştiu mai ales din mesajele care circulă pe Internet. Iată o probă în acest sens:

 De câţiva ani colaborez cu o bună regularitate la mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Una dintre acestea – Pagini româneşti din Noua Zeelandă, este cu vrednicie şi pasiune condusă de Cristi Dumitrache.