Ce legătură are Sighetul cu Grenoble – Franţa?...

Cum se poate ca dintr-un orăşel „provincial”,  pironit de mucaliţi neînţelegători la marginea civilizaţiei, a cărui populaţie descreşte de la an la an din cauza conjuncturii socio-economice nefaste să ajungi student apreciat în „Capitala Alpilor”, în oraşul care găzduieşte printre altele un modern „Centru de Studii Nucleare”?... Răspunsul e simplu, trebuie să fii... AS!...

Andreea Ştefania (prescurtat AS)  Kadar este sigheteancă. Nu cu mulţi ani în urmă a părăsit Sighetul (dupa absolvirea Colegiului Naţional Dragoş Vodă) pentru a studia arhitectura la Cluj. AS este o domnişoara deosebit de serioasă, focalizată pe studiu şi aprofundarea cunoaşterii, deprinsă din familie cu lucrul bine făcut. A preferat să nu urmeze calea uşoară a preluării afacerii familiei (o tipografie bine poziţionată pe piaţa de profil) şi a decis că poate să încerce să facă performanţă într-un domeniu spectaculos, ce lasă urme definitive în creaţia artistică monumentală: arhitectura.

Căpușe financiare transnaționale semnează cu Guvernul contracte confidențiale, pe care tu o să le plătești. Tu ești garanția pentru ele! Fraierii-alegătorii-contribuabilii sunt buni de plată! Profit capitalizat de corporație, pierderi plătite de contribuabili. Corporațiile au în slujba lor politicieni de vârf care fac lobby pentru ele, sau eventual semnează. Variate pierderi colaterale de miliarde de euro, o societate cianurată încă înainte de a exista lacul? Fain. Te miri că mare parte dintre cei apți de a gândi rațional sunt indignați? Ecologia, în toată această realitate, este doar un element… cel vizibil, dar aici este vorba de multe alte aspecte, economice, sociale, politice, mediatice – la fel de dure.

După foarte mulți ani de amăgiri și dezamăgiri, acum, în al doisprăzecelea ceas, când majoritatea tinerilor capabili au plecat sau sunt pe picior de plecare pentru că s-au săturat de un oraș care stagna într-o anumită lâncezeală în toate aspectele vieții sociale, în sfârșit am ajuns să mă simt mându că-s sighetean. După ce, in urmă cu câteva luni m-am bucurat de transformarea unei zone moarte a orașului intr-un sens giratoiu care a dat nu doar un alt aspect Sighetului, ci a fluidizat foarte bine traficul rutier din zona respectivă, am asistat zilele acestea la inaugurarea primei străzi pietonale din Sighet (strada Corneliu Coposu) și reabilitarea parcului Grădina Morii. Am rămas profund impresionat de rezultatul celor două realizări. S-a simțit din plin viziunea arhitectului Vasile Mândruț, un specialist căruia i s-a oferit șansa de a ne arăta ce poate crea pentru orașul său. Satisfacția din ochii celor care descoperă cele două realizări nu poate fi transpusă în cuvinte, dar am descoperit-o zilele acestea plimbându-mă prin cele mai noi realizări ale orașului. N-am mai văzut atâția copii și părinți fascinați de ceea ce au descoperit zilele acestea în Parcul Grădina Morii, iar sclipirea de bucurie din ochii copilului meu m-a făcut să cred că Sighetul este un oraș în care e plăcut să trăiești. Am văzut turiști ajunși în vizită la cel mai important punct turistic al orașului – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – care erau plăcut impresionați de ceea ce au descoperit în acea zonă. Ce carte de vizită poate fi mai bună decât ceea ce transmit mai departe cei care ne vizitează orașul? Iar in momentul de față simt că orașul se indreaptă într-o direcție bună și aștept cu viu interes viitoarele realizări. E adevărat, nu e nimic senzațional în a avea o stradă pietonală frumoasă și un parc de joacă și relaxare modern, doar am intrat în normalitate, dar era deprimant până acum să vedem alte orașe cum devin tot mai frumoase în timp ce orașul nostru devenea tot mai cenușiu.

Am citit cu viu interes discutiile iscate de articolul foarte pertinent si bine punctat de dr. Peter Lengyel, postat ieri  pe Sighet Online (N.R. Cititi AICI). Din punctul meu de vedere lucrurile sunt simple si clare: pentru "iubitorii de animale comunitare", viata acestor animale abandonate valoreaza mai mult decat viata copiilor, a batranilor, a tuturor celor care platim taxe si impozite catre stat. Potrivit unui articol publicat de Realitatea.net (NR. vedeti AICI articolul), intretinerea unui maidanez la adapost costa intre 400 si 600 de lei pe luna. Alocatia copilului meu este sub 50 lei pe luna. De aici deduc ca viata copilului meu valoreaza cam de 10 ori mai putin decat a unui caine abandonat de o persoana iresponsabila.

Domnisoara Andrea Miclean, presedinta ONG-ului "Prietenii Animalelor din Sighet" recunoaste in finalul unui comentariu foarte acid la adresa autorulu articolului, dr. Peter Lengyel, ca in lumea civilizata,  pe langa eutanasie, se fac si adoptii, programe educative animale-copii. Foarte corect! Peste tot, in lumea civilizata, cainii abandonati sunt dusi in adaposturi special amenajate unde sunt tinuti doua-trei saptamani, interval de timp in care aceste animale primesc toata atentia si toata ingrijirea posibila, iar daca cineva este dornic sa adopte un caine, o poate face, asumandu-si o serie de responsabilitati. In schimb, daca nu vine nimeni sa-si asume responsabilitatea asupra acelor animale (caini/ pisici), acestea sunt eutanasiate! Astfel se intampla peste tot in lumea civilizata! Costurile sunt mult prea mari pentru a mentine ani de zile un animal fara stapan intr-un adapost pana si pentru tarile stabile economic. Normalitatea lor este la noi o anormalitate! Cum adica sa-i eutanasiem? Nu mai bine ii lasam liberi pe strazi sa ne puna vietile in pericol?  Nu inteleg ce-i impiedica pe alesii nostri din Parlament sa puna in aplicare o lege valabila peste tot in Uniunea Europeana, atata timp cat ne straduim din rasputeri sa ne aliniem la legislatia europeana. 

O știre care m-a lăsat fără cuvinte mi-a fost dat să citesc azi, fapt ce m-a determinat să imi exprim public ingrijorarea. Institutul Cultural Roman, sub conducerea domnului Andrei Marga, profesor universitar, ex-ministru de externe al României, ex-ministru al educației, ex-rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, laureat al premiului Herder în anul 2005, a decis că o parte din cele mai importante și mai valoroase proiecte culturale din Romania nu sunt eligibile pentru finanțare. Printre aceste proiecte se numără: Festivalul International TIFF de la Cluj, Festivalul de Jazz de la Sibiu, Festivalul de Jazz de la Gărâna, Festivalul de film independent Anonimul, Festivalul National de Teatru organizat de UNITER alături de alte cateva la fel de valoroase. In schimb, printre evenimentele eligibile pentru finantare se regăsesc proiecte incomparabil mai putin relevante pentru imaginea culturala a Romaniei. Oare care este judecata care guvernează aceste decizii? Avem mai mare nevoie de proiectul Minerva, care include dizertatii si recitaluri de poezie (Asociatia Bibliopolis) sau de proiectul: ”Analiza strategiilor de dezvoltare urbana pe coasta Marii Negre in anii 60-70” decât de Festivalul International TIFF, domnule Marga? 

Fortificaţiile feudale reprezintă un element important al istoriei militare a oricărui ţinut. Din nefericire, Maramureşul nu a beneficiat niciodată de un studiu amănunţit al cetăţilor locului, astfel că, până azi, tipologia, istoriaşidescrierea acestora a rămaslacunară. Este adevărat, cetăţile de aici au avut un caracter mai mult local, cu puţine elemente spectaculoase de ordin istoric sau arhitectonic, cu excepţia cetăţii Hust, iar pe teritoriul regiunii n-a existat nici un oraş-cetate (precum Sibiul, Bistriţa sau Baia Mare).

În acelaşi timp, element de noutate, credem noi, trebuie să remarcăm prezenţa aici a unui important grup de biserici fortificate, cvasinecunoscute, care introduc Maramureşul pe harta est-europeană a acestui tip de întărituri cu caracter militar.

În mod natural, Omul este curios şi are dorinţa de a înţelege cât mai bine Lumea. Blazarea, indiferenţa în acest domeniu, este în mare parte consecinţa sumbră a unui sistem de învăţământ greoi, rigid și incapabil de schimbare, sistem nu doar inadecvat pentru a dezvolta dorinţa de cunoaştere, dar mult mai rău decât atât, apt de a distruge această dorinţă. Efectele sunt catastrofale nu doar la nivel individual ci este subminat viitorul unei societăţi atât de aberante. Cât timp învățământul a fost managerizat de oieri și soțiile acestora, au reușit să creeze turme de oi tâmpe… o bucurie pentru cei care doresc să îi exploateze politic, religios și economic.

A ajuns în Maramureş în anul 1965. În drum spre Paris, s-a oprit la Moscova. Acolo, cineva l-a sfătuit să treacă şi prin Europa de Est, prin România. În loc să stea câteva zile, a stat trei luni. Primii români cu care a vorbit i-au răspuns în franceză. Miya Kosei s-a născut în 1937 la Tokio, într-o familie de artişti (mama - o poetă binecunoscută şi des premiată în Japonia, tatăl - dramaturg). A studiat literatura, arta, istoria, etnologia, sociologia. Eseist şi autor de lucrări documentare, şi-a început cariera la revista "Weekly Book Review", unde a lucrat între 1958 si 1964. În afară de ziarist sau fotograf, Miya a publicat cărţi de poezie, proză, povestiri pentru copii, documentare.În 1965 a ajuns pentru prima oară şi în România şi este entuziasmat de Maramureş (a făcut peste 100 călătorii de documentare in Maramures si peste 200 In Romania). A publicat 12 volume de eseuri, lucrări documentare şi albume de fotografii despre România, primul dintre ele, editat in Japonia, vandut in peste 90.000 de exemplare,  iar pentru anul 2013 se pregateste sa editeze un nou album de fotografie despre Maramures, de data aceasta la deja celebra editura sigheteana, Valea Verde. 

Ce este un oraş fără tineri? Este un oraş mort! Ce este un oraş fără tineri intelectuali? Este un oraş condamnat la dispariţie deoarece aceştia reprezintă motorul de dezvoltare al oricărei comunităţi! Ne întrebăm constant de ce nu avem intelectuali tineri în oraş, de ce toată lumea pleacă de aici şi nimeni nu vrea să se întoarcă, dar ce am făcut  până acum pentru a-i păstra? NIMIC!

 După cum spuneam în articolul „Arătăm cu degetul”, tinerii care fac cu adevarat performanţă sunt ignoraţi şi sunt nevoiţi să plece in locuri unde valorile sunt respectate şi ajutaţi să obţină performanţă care se transpune in câştig pentru toată lumea. Avem tineri harnici care se pricep să muncească foarte bine, dar majoritatea pleacă. La ce ne foloseşte nouă să ştim că e plină lumea de tineri români care fac cinste ţării de unde au plecat prin performanţele ce le obţin acolo, dacă nu ştim să-i păstrăm şi să le oferim condiţiile optime pentru ca ei să facă performanţă aici?!

Ce a fost știm cu toții (unii am suferit întreaga grozăvie a evenimentelor ante și postdecembriste, alții nu, căci lichelele și oportuniștii, aidoma gunoaielor, întotdeauna ies la suprafață, ceea ce înseamnă că știu să se descurce), ce este simțim din plin pe pielea noastră, ce va fi, căutăm să întrevedem într-un viitor tulbure pentru grosul trăitorilor pe aceste meleaguri.

Dar căutările noastre în cartea viitorului nu sunt deloc liniștitoare, atâta timp cât prezentul, conform nefericitei tradiții postdecembriste, trudește în cadrul unei interminabile reforme la demolarea a tot ce este românesc (de la folclor și până la marile combinate, de la limbaj și până la agonia simțămintelor ferecate în inimi), iar mai apoi, cu bizara mândrie a unei democrații neștirbit antipatriotică, românii (sau, mă rog, hahalerele acestora cu numele de guvernanți și/sau aleși) așteaptă să vină umanismul apusean (sic!) pentru a reclădi orice pe ruinele acuzatoare ale României de azi, căci acest „orice” este în ochii lor mai bun decât cel mai avansat bun autohton.

Azi e Ziua Naţională a României, zi în care tot ce inseamnă media în România încearcă să ne facă prin diverse spoturi şi emisiuni să ne simţim mândri că suntem români. Din păcate, suntem mândri că suntem români doar o singură zi pe an. În restul celor 364 de zile din an suntem oricum, numai mândri de această ţară nu suntem. Ne uităm în jurul nostru şi vedem că nu ne respectăm valorile, nu ne respectăm unii pe alţii pe stradă, în comunitate, nu ne respectăm unii pe alţii nici măcar pe alte meleaguri. In plus, anul acesta, ziua de 1 Decembrie, Sărbătoarea Naţională a Românilor, este tulburată de zgomotul grotesc al unei campanii electorale în care politicienii încearcă cu orice preţ să ne convingă că pot fi buni români pentru noi în Parlament. Din păcate, în ultimii 22 de ani de libertate post-comunistă am văzut mai mult „personulităţi” avide de putere şi de bani decât români sincer interesaţi de soarta ţării şi binele poporului român. Oamenii politici nu se simt obligati să rezolve chestiunile fundamentale ale națiunii, fiindcă aceste probleme se rezolva întotdeauna pe termen lung, iar ei sunt aleși pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lungă durată. Mai trist a fost să vedem politicieni care au luat din pâinea românului şi au închis şcoli şi spitale pentru interesul naţional. Pe 1 decembrie vom fi iar invadaţi de discursuri demagogice în care ni se va vorbi de mândria de a fi român, cu toate că medicii şi profesorii au fost încurajaţi in urma cu ceva timp chiar de conducătorul statului să-şi părăsească ţara pentru un trai mai bun. Dar trebuie să fim mândri că suntem români, fie şi pentru o zi pe an.