Filmul povesteste o perioada scurta din domnia celebrului Tsar - Ivan cel Groaznic. Ivan al IV-lea numit și Ivan cel Groaznic (n. 25 august 1530 - d. 28 martie 1584) a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "ţar." Tsarul a ramas celebru in istorie si este cunoscut lumii in special pentru asasinarea propriului fiu Aleksej. Aceasta istorisire cinematografica este impartita in patru parti si vorbeste despre momentul cand mitropolitul Rusiei s-a calugarit si Tsarul Ioan, care pretindea sa fie un om foarte religios, era in cautarea unui inlocuitor. Frica sa patologica de a fi asasinat il face un om de temut si toate fetele bisericesti refuza sa primeasca inalta distinctie. Doar Filipp, un prieten din copilaria tsarului, accepta, nutrind speranta ca va reusi sa-l imblanzeasca pe tiran. De fapt Ivan avea nevoie de o fata bisericeasca in imediata-i apropiere doar pentru a fi iertat de multimea crimelor pe care le savarsea.

Regizorul rus Pavel Lungin s-a făcut remarcat în anul 1990 cu filmul artistic de lung metraj „Taxi Blues” , actorul principal fiind Petru Mamonov. Filmul a primit la Festivalul de film din Cannes, Franţa, „Premiul pentru cel mai bun regizor”. O perioadă a locuit în Franţa, unde a creat diverse filme împreună cu producători francezi. În anul 2006 a regizat un film religios intitulat „Ostrov (film)” (ruseşte: OCTPOB), nominalizat la Festivalul de film din Veneţia şi premiat de Patriarhul Alexei al II-lea al Bisericii ortodoxe ruse. Filmul poate fi considerat o continuare a tradiţiei tarkovskiene de pictură religioasă pe peliculă cinematografică.

"Am vrut să fac un film rece, farmaceutic, impecabil vizual, aproape fără emoţii. Nu am o relaţie prea bună cu România de azi, aşa că, deliberat şi oarecum programatic nu am vrut s-o arăt în filmul meu. Mă interesează cu totul alte lucruri decît feliile de realitate. Sunt ataşat de fotografie şi de artă contemporană, mai ales de cea conceptuală, deci e cumva normal la un moment dat, să încerc să ilustrez un concept. În acest demers, îmi place să cred că ironia este una din figurile de stil care mă caracterizează. Vizualul e pe primul loc în preocupările mele. Actoria clasică, în accepţiunea curentă a termenului, nu mă interesează. Nu voi face niciodată filme “de actori”. Mă interesează prezenţa unui individ mai mult decît jocul său."

Acest lung citat al regizorului Gheorghe Preda ar putea fi un comentariu mai mult decât necesar pentru filmul său de debut, Îngerul necesar. Dacă începi să vezi acest film de la început şi reuşeşti să îl pătrunzi, concluzia ar fi că timpul scurs (90 de minute standard) nu este atât de necesar. Şi totuşi ce este necesar în acest film? Subiectul, actorii, spectatorii, criticii, posteritatea? Ei bine niciunul dintre categoriile menţionate! Să stabilim un lucru de la început: Gheorghe, zis şi Gică, Preda nu este ca majoritatea regizorilor români apăruţi în ultima decadă cu poveşti de un realism izbitor, teme din comunism, avorturi (Puiu, Mungiu, Giurgiu şi Co.) sau descrieri de personalităţi (Nicolaescu), moravuri (Nae Caranfil).