“Istoria interzisa”, un volum semnat de Radu Mihai Crisan isi propune sa trateze subiecte precum Holocaustul si Miscarea Legionara care constituie nu doar o permanenta controversa stiintifica, ci sunt, mai cu seama, evenimente istorice de legitim interes public.

Cartea poate fi gasita si citita, gratuit pe internet, la adresa http://www.scribd.com/doc/9362741/istoriainterzisa.

Volumul cuprinde sase capitole, care vorbesc despre “reflectiile infidele” asupra Holocaustului, fenomenul legionar, despre cat de “retrograd” este Mihai Eminescu si cum sa devenim imuni la manipulare.

“Dupa parerea mea, nu sunt nici pentru masonerie si nici potrivnic ei; nici antisemit si nici filosemit; nici xenofob si nici xenofil; nici favorabil legionarilor si nici impotriv lor; nici proAntonescu si nici contra sa; nici sovin si nici renegat”, asa isi incepe autorul acest volum care doreste sa ne dezvaluie o alta fata a istorie, secretul din spatele actiunilor care au construit destine.

Am terminat de citit Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion, pseudonimul literar al lui Bruce Frederick Cummings. Cartea are în spate o poveste neobişnuită, desfăşurată în Anglia începutului de secol XX. Un tânăr cu o sănătate fragilă, pasionat de ştiinţele naturii, este respins la examenul medicat pentru înrolare – suntem în vremea Primului război mondial. Află că suferă de scleroză în plăci. Jurnalul său, început în copilărie, devine un fel de fortăreaţă împotriva distrugeri iminente.

Ştiam toate aceste lucruri când am început lectura, nu ştiam însă la ce să mă aştept. Scrierile unui tânăr victorian bolnăvicios? Ale unui geniu trădat de destin? Care era secretul imensului succes de care s-a bucurat şi se bucură cartea? Iar prin succes nu e vorba doar de vânzările iniţiale - bune, sau de faptul că autorul este considerat acum un clasic al literaturii engleze. Citat în prefaţă de Mircea Vasilescu, Martin Edmond pomeneşte asemănarea cu un weblog. Dar e mai mult de atât.

Ştim cu toţii că omul şi umanitatea sunt două lucruri diferite. Aparenţa şi esenţa nu coincid. Dar peste toate acestea, prea multe filme, prea multe reclame, prea multă mass-media ne-au imprimat iluzia că fiinţa umană ca prototip este înzestrată cu constanţa şi logica dramatică a unui personaj de film. Că normalitatea înseamnă a trăi aşa, a simţi aşa, a reacţiona aşa. Anume simplist. Previzibil. Că umanul înseamnă alb, negru şi o mulţime de griuri între. Ori fiinţa individuală se simte alienată contemplând normele. Se simte colorată. Comunicare -cu sensul de comuniune- este atât de dificilă, deci fiecare om se simte o insulă.