Pentru comunitatea evreiască din Sighetu Marmaţiei, data de 23 februarie 1789 este una de mare importanţă, ea marcâd recunoaşterea oficială a vieţii publice comunitare. Cu toate că la sfârşitul anilor 1700, Sighetu Marmaţiei avea deja o comunitate evreiască numeroasă, conscripţia din 1787 consemnând 1.214 evrei de sex masculin, avea o Curte Rabinică condusă de rabinul Zvi bar Moshe Abraham al cărui mormânt se poate vedea şi astăzi pe strada V. Alecsandri însă, viaţa religioasă şi cea educativă se desfăşura doar în case particulare sau mici "shilichel" şi "shitebl" (case de rugăciuni) construite din lemn, singurele permise de administraţia locală. Comunitatea formulează nenumărate cereri pentru a li se permite construirea unei sinagogi dar, abia după vizita la Sighet a împăratului Iosif al II-lea (12 iulie 1773), situaţia este luată în considerare. Si aşa, au trebuit să treacă ani buni până când, la 23 februarie 1789, Cancelaria Aulică de la Viena emite un Decret care permite evreilor din Sighet să construiască o sinagogă. Iniţial, sinagoga a fost construită din lemn ca apoi, în anul 1836 să fie reconstruită din piatră de râu, în stil clasic, cu timpanul pictat ceea ce o deosebea de stilul sinagogilor din acea vreme.

Dialogul intre un filosof, un iudeu si un crestin este considerat unul dintre cele mai interesante texte teologice ale lui Abelard. El ne infatiseaza o intilnire toleranta dintre religiile monoteiste prin intermediul a trei protagonisti – un crestin, un evreu si un filosof (foarte probabil adept al Islamului). Filosoful si teologul Abelard ne impartaseste visul unei coexistente pasnice a religiilor care, dincolo de orice discriminari, se intilnesc in cautarea Binelui suprem si in viziunea unui Dumnezeu unic, de binefacerile caruia se pot bucura toti oamenii.

 „Pentru a citi Dialogus inter Philosophum, Iudaeum et Christianum (nu, nu neaparat in latina) nu trebuie sa fii medievist sau istoric al religiilor. In schimb, pentru a plasa textul in context, da. Ne-am obisnuit (noi, modernii) sa judecam astfel: filosofului trebuie sa-i verifici ideile, istoricului – precizia informatiilor, poetului si romancierului – autenticitatea. Astfel ca, oricine ai fi (tu, modernul), poti aprecia un text si poti da un verdict. Ei bine, pina in secolul al XVII-lea, lucrurile nu stateau asa. Exista o traditie in raport cu care textul trebuie evaluat si de care nu poti face abstractie – astfel, risti sa ratezi orice concluzie valida. In fata unui asemenea text, asadar, e foarte greu sa fii modern: trebuie sa-ti numeri pasii, sa-ti masori mereu lectura prin reperele oferite de aparatul critic sau de propriile cunostinte.” Alexandru MATEI, aprilie 2008, in Dilematica