În noiembrie 1990 mă aflam la Paris, ca bursier (unul dintre ultimii) al Fundaţiei pentru întrajutorare intelectuală europeană. În timpul petrecut ca într-un basm – fără nici o obligaţie de program, liber cum nu mai fusesem niciodată pînă atunci – m-am bucurat de îndrumarea şi grija, tandră şi exigentă, aproape părintească, a celor doi dascăli de conştiinţă ai mei: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Păstrez, ca pe unul dintre lucrurile cele mai preţioase aduse atunci cu mine din visul parizian – probă materială că nu a fost, totuşi, un vis – un exemplar din volumul Monicăi Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, apărut în 1978 la celebra Editură Limite, fondată şi condusă de Virgil Ierunca, cu dedicaţia autoarei. Un volum masiv, format mare, de cinci sute de pagini, cu o copertă de carton alb pe care este imprimat cu negru titlul şi autorul şi cu un cărămiziu stins numele editurii, îmbrăcată într-o supracopertă fină, auster elegantă. Este ultimul exemplar din cele cincizeci, numerotate de la I la L, tipărite pe hîrtie specială. Mult timp după aceea am deschis această carte ca pe o “cutie muzicală” magică: de îndată ce începeam să citesc primele cuvinte de pe oricare pagină, vocea unică a Monicăi Lovinescu îmi reverbera în minte. A trebuit să treacă un timp pînă cînd sensurile şi semnificaţiile de adîncime ale textelor să se decanteze în “linişte” în neliniştile mele, salvîndu-mă de cele mai multe ori de la rătăcirea în dezordinea din universul etic şi estetic care părea să nu mai aivă “puncte cardinale”.

„Cimitirul din Praga“, cel mai recent roman al cunoscutului scriitor, intră în librăriile  româneşti la numai o lună după lansarea din Italia. Volumul, care tratează problema antisemitismului, a stârnit reacţii din partea Vaticanului la doar câteva zile de la publicare.

În prezent, în afară de ediţia românească, apărută la Editura Polirom, în traducerea Ştefaniei Mincu şi de cea italiană (publicată la prestigioasa Bompiani), mai există doar două ediţii ale romanului în lume: cele din Spania şi din Catalonia.

La scurt timp după lansare, Umberto Eco a fost criticat de ziarul Vaticanului, „L'Osservatore Romano", majoritatea intervenţiilor ridicând probleme de moralitate. Cititorii italieni, pe de altă parte, au fost fascinaţi de această putere de a genera controverse: