Pascal Bruckner schiţează în Hoţii de frumuseţe o parte din fobiile societăţii moderne, depravarea umană şi pierderea identităţii. M-a mişcat autenticitatea unor trăiri intense, individuale, raportate la cerinţele sociale tot mai aspre şi cinice.

Romanul se desfăşoară în două planuri, al ascultătorului şi al povestitorului. Din când în când rolurile se întrepătrund, ascultătorul este atras în poveste prin puterea morală a acesteia.

Ascultătoarea, o tânără medic psihiatru dintr-un spital de urgenţe parizian, este imaginea tipică a femeii frumoase debordând de vitalitate si senzualitate, care însă ascunde în adâncul sufletului frustrările unei relaţii degradante şi alegerea unei cariere nepotrivite. Aceasta, prin natura profesiei dar şi a unei atracţii inexplicabile, intră cu uşurinţă în jocul povestitorului, reprezentat de tânărul Benjamin, un obscur scriitor ce-şi datorează succesul iluzoriu capacităţii sale de plagiere.

Benjamin, tânărul care se simte bătrân de când se ştie, conştient de lipsa lui de talent şi de viaţa plicticoasă pe care o duce, se trezeşte dintr-o dată iubit de o frumoasă studentă de viţă nobilă, care încearcă să îl educe şi sa îl metamorfozeze. Relaţia ciudată dintre el şi Heléne, îl suprinde atât plăcut cât şi împovărător. Heléne este salvatoarea misionară, în timp ce Benjamin rămâne un sclav de lux. Frumuseţea Helénei, vitalitatea şi vioiciunea îi vor atrage pe cei doi într-o capcană a vieţii care le va răsturna definitiv paradisul iluzoriu în care trăiau.