Închipuiţi-vă un medic în cabinetul căruia intră un copil care abia începe să meargă copăcel. Medicul îl palpează, îl ascultă grăbit cu stetoscopul, îi ia pulsul şi temperatura şi apoi recomandă grav: electroşocuri.

Ca în mai toate scrierile lui din tinereţe, dr. E. M. Cioran este de precizie inegalabilă în diagnostic şi catastrofal în tratament. Probele de viruşi luate de la pacientul România sunt identificate cu o acuitate izbitoare. Când numeşte poporul român drept “popor de răzmeriţe”, când soluţionează dintr-o singură propoziţie una din obsesiile noastre naţionale (“Fatalismul este un amoralism al devenirii“) sau una din modalităţile noastre de (ne)lucru (“În România tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic“), când constată că avem un talent admirabil în a ţine capul plecat şi în acelaşi timp, a scuipa pe jos: “În genere, românii au prea multă umilinţă şi prea puţină pietate faţă de lucruri“, când ne vede incapabili de utopie (ceea ce, de altfel, e salvator şi nicidecum apocaliptic)”

Desfrâul începe să se manifeste abia când încep peroraţiile pe tema unei “culturi a maselor” creată de muncitorime (?), sau a “conştiinţei maselor”(??), când se lansează într-un nebun elogiu al forţei şi hemoragiei. Când nu sesizează nonsensuri (logice şi ideologice) în propriile formulări: (ex. “Orice revoluţie îşi are sursa în stomac; dar ea ţinteşte înspre ultimele finalităţi ale spiritului“), când cel care avea să ofteze nu peste mult timp: “À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” blestemă “naivitatea stilului comunitar”, când, uitând probabil de Lev Şestov (despre care spunea că l-a vindecat de orice certitudine) gâfâie: “la drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mâna a doua n-au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale“. Când crede că “numai agresiunea cu stil a luat contur istoric“, uitând că stricnina nu poate mirosi a Christian Dior.