Scriitoarea de origine americana Donna Leon, specialista in muzica clasica si unul dintre cei mai mari autori de thriller ai momentului, este autoarea romanului politist Moarte in La Fenice aparut de curind, in traducerea Ruxandrei Dragan, in colectia Thriller a Editurii Polirom.

Moarte in La Fenice este titlul cu care debuteaza seria romanelor politiste care il au drept protagonist pe comisarul Brunetti. Brunetti, cel mai cunoscut erou al Donnei Leon,  este un meloman, iar actiunea romanelor care-l au drept personaj se petrece la Opera din Venetia. In Germania, unde Donna Leon se bucura de un imens sucess la public, povestea comisarului Brunetti a fost adaptata intr-un film serial transmis de televiziunea nationala. 

In Moarte in La Fenice, legendarul dirijor Helmut Wellauer este descoperit mort in cabina sa in timpul unui spectacol de opera, iar ingeniosul comisar este solicitat sa elucideze cazul. Printre cei care ar fi putut sa furnizeze otrava care l-a ucis pe maestru se numara sotia sa rece si indiferenta si toti confratii indignati de homofobia victimei. Prin investigatiile sale metodice in trecutul lui Wellauer, Brunetti aduce la lumina simpatiile naziste ale acestuia si legaturile sale misterioase cu un trio feminin, inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cu un sef tiran pe cap si doi subordonati pe care nu se poate baza, comisarul apeleaza la ajutorul sotiei sale, care provine dintr-o familie de aristocrati cu relatii la nivel inalt. Schimburile acide de replici dintre Brunetti si colegii sai, precum si solutionarea ingenioasa a misterului se numara printre numeroasele atuuri ale acestui roman.

Se estimeaza ca in 2 – 3 ani se va invata in scoli ca prima scriere in limba romana dateaza de la 1391 prin Codicele de la Ieud. A XV-a editie a Simpozionului National “Codicele de la Ieud” si-a propus sa faca inca un pas spre scoaterea la lumina a adevarului istoric.

Anul trecut, la Ieud, la intalnirea cu fiii satului s-a luat decizia ca Primaria Ieud si Universitatea de Nord vor initia un proiect sustinut, prin care se doreste sa se ajunga la un numitor comun pe linie stiintifica si academica, prin care sa se admita la unison ca manuscrisul Codicelor de la Ieud este prima scriere romaneasca. Atunci s-a decis sa reinceapa cercetarile care sa elimine orice dubii privind vechimea manuscrisului aflat in present la Academia Romana. Este foarte posibil ca in cativa ani sa se invete in scoli ca prima scriere in limba romana dateaza de la 1391 si este Codicele de la Ieud, cu toate ca actualele informatii intaresc ideea ca Scrisoarea lui Neacsu (1521) reprezinta prima scriere romaneasca. 
Tocmai pentru a se face lumina in acest sens, in 15 – 16 august s-a organizat la Ieud a XV-a editie a Simpozionului National “Codicele de la Ieud”, evenimentul fiind organizat de Primaria Ieud, Universitatea de Nord si Episcopia Ortodoxa a Maramuresului si Satmarului.

In doar cateva zile, un nou volum de Neagu Djuvara va fi disponibil in librarii. “Amintiri si povesti mai deocheate”, incantatoare episoade autobiografice invaluite intr-un erotism subtil si depanate cu mult umor, este cartea-surpriza a acestui sfarsit de vara.

Fiecare carte, asemenea fiecarui om, are o poveste a ei. E-adevarat insa ca, in timp ce povestile oamenilor ies mai usor la lumina, povestile cartilor sunt doar arareori cunoscute.

Si “Povestile mai deocheate” ale lui Neagu Djuvara au o… poveste a lor. Intr-o buna zi, venit la editura sa discute sumarul unei viitoare carti despre boierimea romana, autorul a lasat si un manuscris pe a carui prima fila era scris (cu rosu!) “pentru dupa moartea mea”. Imposibil de trecut peste o asemenea hotarare! Si totusi, cum sa le intarzii cititorilor bucuria de a se reintalni cu un povestitor atat de plin de har cum e Neagu Djuvara! Asa ca, dupa nu putine si nici usoare exercitii de persuadare, scriitorul s-a lasat induplecat si a ingaduit editurii sa adune in volum cele patru povesti risipite intr-o revista. Mai mult chiar, acum, daca tot aveau sa devina carte, povestile s-au imbogatit cu noi, spumoase si irezistibil istorisite intamplari.

Ca si “Amintirile din pribegie”, aceste “Amintiri si povesti mai deocheate” sunt un prilej minunat de a calatori in timp, caci memoria lui Neagu Djuvara, ajutata de fermecatoarea sa limba romana, e cea mai buna calauza – si, de asta data, o calauza mai pusa pe sotii si dispusa la indiscretii ca oricand.

În perioada 1-3 octombrie, 2009, CASA MUNICIPALĂ DE CULTURĂ Sighetu Marmaţiei, organizează Ediţia a XXXVI-a a FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE. Ediţia din acest an este onorată de prezenţa scriitorilor din ELVEŢIA şi CEHIA.

În cadrul Festivalului se vor acorda premii pentru următoarele concursuri de poezie:

Concursul pentru manuscris : (premiul constă în publicarea manuscrisului)

Concursul pentru volum de debut : (Valoarea premiului 500 lei)
Concursul pentru volum : (Valoarea premiului 500 lei)

Concursul pentru antologie de autor:(Valoarea premiului 500 lei)

Concursul pentru traducerea unui volum în limba romana : (Valoarea premiului 500 lei)

Mai întâi m-a bufnit râsul când am văzut pe uşa unei librării acest anunţ: „Nu avem cărţile de la Adevărul!”. „Chiar aşa se dau în vânt românii după cărţile de la Adevărul?”, am întrebat-o pe vânzătoare. „Da, numai asta cer…”.

M-am gândit apoi mai serios: pe de o parte, e un lucru îmbucurător că în România cărţile se pot vinde ca pâinea caldă; pe de altă parte, oare cum au ajuns la o astfel de căutare aceste cărţi? Sunt convins că oamenii nu le cumpără, în general, ca să le citească. 90% dintre ele cred că decorează, frumos, bibliotecile, iar a le colecţiona a devenit un trend. Mulţi le cumpără ca şi cum ar aduna poze de la gumele cu surprize: să nu ratez Tolstoi-ul de săptămâna asta!

Problema cu aceste cărţi (şi nu doar cu cele scoase de ziarul „Adevărul”) este că sunt prost făcute şi că, în unele cazuri, editorii le aruncă pe piaţă fără minima decenţa de a întreba despre drepturile de autor. „Adevărul” a primit o sumedenie de critici pe această temă, a încălcării copyright-ului faţă de alte edituri şi chiar faţă de traducători; vedeţi două exemple aici şi aici.

Zeci de maramureseni au luptat cu arma-n mana aproape un deceniu contra terorii comuniste.
In Muntii Tibles, Oas, Rodnei, Maramuresului si Gutai au actionat mai multe grupari de rezistenta anticomunista.
Pentru curajul de a lupta pentru libertate si onoare, cei mai multi au fost ucisi, altii au fost condamnati la ani grei de inchisoare si umilinte. Niciunul insa n-a fost invins si nu s-a supus sub jugul minciunii.

Erau tineri, multi elevi, preoti, padurari, profesori, studenti sau tarani simpli. Dar mai presus de toate, oameni care iubeau libertatea si dreptatea. Toti s-au coalizat impotriva comunismului si au ales sa lupte cu arma-n mana contra unui regim al terorii si minciunii. Erau primii ani de dupa cel de-al Doilea Razboi Mon¬dial, iar zvonurile ca Maramuresul Istoric urma sa fie „smuls” Romaniei se raspandeau cu repeziciune. Amenintati de o noua stapanire, maramuresenii au decis sa se intalneasca la Sighet, condusi de primarul Borsei de atunci, Gavrila Mihali-Strifunda. Borsenilor li s-au alaturat tarani de pe Valea Izei si a Viseului. Toti voiau anularea cererii de anexare a Maramuresului la U.R.S.S. Miscarea condusa de Mihali a fost insa anihilata in scurt timp. Strifunda s-a retras in munti, dar a fost arestat in 1949 si a murit in inchisoare. Lupta insa abia incepuse.

Andrei Pleşu îl atacă dur, într-un interviu din Adevărul, pe Dan Puric, apropiindu-l chiar de Gigi Becali:

„Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată. Am cunoscut un om care avea întotdeauna cu el un carneţel în care nota citate. Îi plăcea să le colecţioneze. (…)

La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii”.