Cine n-a auzit pe vremuri la radio (televiziune nu era pe-atunci) balada “Pintea Viteazul”, cantata de inimitabila Victoria Darvai. Si daca nu i s-ar fi dat numele, toata lumea stia ca la microfon e Victoria Darvai. Voce catifelata, particulara prin inflecsiunile corzilor vocale. Cand ascutite, cand joase, dupa cum ii dicta arcusul sufletesc al inimii sale. Desi nascuta in Biserica Alba (Ucraina) toata copilaria sa si-a petrecut-o in Dragomiresti si la Valeni, de unde erau bunicii sai. Valea Izei si a Marei, asadar, reunite peste ani in cantecele sale care astamparau dorul taranilor dupa statonicie demnitate, intr-o vreme tragica: cea a colectivizarii fortate. Auzindu-i vocea, Maria Tanase a dus-o pe puicuta de taran din Maramures, cu opinci in picioare la Bucuresti, unde-a inscris-o la scoli muzicale de prestigiu. Inca eleva fiind, in 1956 primeste “Diploma de onoare” a Festivalului Republican al Scolilor si Institutiilor de Arta din RPR, fiind unica solista de muzica populara distinsa cu aceasta consacrare. In anii 1953, 1957, 1959 cucereste titlul de laureata a Festivalurilor Internationale Mondiale ale Tineretului de la Varsovia, Moscova si Viena. A fost cea dintai solista de muzica populara care a valorificat pe undele romanesti cantecul maramuresean autentic.

De-a lungul ultimului veac şi jumătate, în Maramureş s-au editat cel puţin 172 de ziare, reviste, anuare şi alte tipuri de periodice. Până acum, cercetătorii presei locale nu au făcut publică nici o listă mai lungă de 50 de titluri editate în regiune în întreaga „eră” a presei scrise. Pe acest considerent urmează o enumerare (în continuare parţială) a publicaţiilor maramureşene, care ilustrează o bogăţie şi o varietate absolut remarcabile, ca o amintire a faptului că în aprilie se împlinesc 145 de ani de presă scrisă pe aceste meleaguri, fapt care NU va fi sărbătorit în nici un fel de instituţiile de cultură maramureşene care sunt finanţate din banii noştri, ai tuturor.

145 de ani de presă sigheteană

Sarah Chang, unul dintre cei mai mari violonisti ai lumii, va sustine un recital la Ateneul Roman pe 14 februarie, de la ora 19:00, informeaza Agentia de Vise. Artista va urca pe scena la ora 19:00, fiind ajutata la pian de Andrew von Oeyen.

De-a lungul timpului, Sarah Chang a sustinut recitaluri alaturi de mari orchestre ale lumii precum Orchestra din Philadelphia si din Londra, Filarmonica din New York, Berlin sau cea din Viena. Printre numeroasele premii obtinute de catre Sarah Chang se numara si Avery Fisher Grand Price, cea mai importanta distinctie din domeniul muzicii clasice. In cadrul turneului international din 2010 Sarah Chang va mai concerta si in orase precum  Londra, Zurich, Moscova, St. Petersburg si Macao. 

Detalii despre Sarah Chang gasiti aici.

Andrew von Oeyen este considerat unul dintre cei mai buni pianisti ai generatiei sale. De la debutul sau alaturi de Filarmonica din Los Angeles, a sustinut recitaluri alaturi de cele mai mari orchestre ale lumii. Printre aparitiile sale mai recente se numara recitaluri la Wigmore Hall din Londra, festivalul francez "Piano en Valois", precum si in toate marile sali de concert ale Japoniei.

Receptarea poeziei poate părea inconfortabilă, e ca lecturarea unei partituri de către un necunoscător. Poezia adevărată nu se coboară la nivelul mediu sau sub-mediu de înţelegere. Neavând legătură cu activitatea practică a omului, poezia nu ni se descoperă în felul în care o face, spre exemplu, cunoaşterea (pragmatică).

A învăţa să citim poezie înseamnă în primul rând a ne deschide sufletul. Receptarea ei cere pasiune, perseverenţă, dragoste. În poezie e nevoie de o autoiniţiere, de dobândirea unei anumite apropieri cu aceasta. Este ca atunci când începe să-ţi placă jazzul. La început ascultai şi te enerva. După un timp, începi să rezonezi, să asimilezi pe de-a-ntregul. Cu poezia trebuie să te obişnuieşti prin cercetare, improvizaţie, răbdare, renunţare la prejudecăţi, prin educaţie şi simţire, efort, cultură, elevaţie spirituală. Nu de o cercetare de natură filologică e nevoie, ci de o cunoaştere de alt ordin, una care se identifică cu emoţia, curiozitatea, cu aflarea a ceva căutat. Nu e nevoie a-l „cunoaşte” pe Nichita pentru a-l citi. Poezia nu este nici pentru mase, nici pentru elite, ci pentru acele spirite sensibile care caută. A fi învăţat nu echivalează cu a fi mai sensibil. Putem citi poezie pentru că avem în noi puterea experienţei.

Trecuse ceva vreme de când nu mai citisem Sartre. Aşa că, atunci când am simţit nevoia să iau o pauză de romane în favoarea povestirilor, Zidul a sunat promiţător pentru interesul meu privitor la diferitele limitări de care ne împiedicăm. Recunosc, nu mă aşteptam să rezonez încă atât de bine cu o minte ai cărei copii pot fi atât de creativi şi devastatori.

Pentru că Sartre este maestru în a demasca subiectivitatea unei experienţe şi în a ilustra cum sentimentele cuiva se pot schimba cu totul odată cu ideea de a încerca lucruri noi. El merge în profunzimea ideii că acţiunile oamenilor nu sunt întotdeauna sincere, că ei simt adesea nevoia să se şi joace.

Lăsând alte reflecţii la o parte, cam asta e zona în care te mută cartea odată ce începi să o citeşti. Trecerea dintre stările cititorului (entuziast, admirativ, dezamăgit, meditativ) se face fără avertizări în prealabil şi lasă urme, cel mai probabil sub formă interogativă: Ce se întâmplă cu aceia care sunt hăituiţi de moarte? Înainte de a muri, dispare mai întâi umanitatea persoanei?

Cea mai puternică nuvelă din volum este, desigur, Zidul, pentru care Sartre nu şi-a lăsat opiniile politice ascunse în vreo cămăruţă, dovedind o integritate remarcabilă. El explorează colţurile întunecate ale minţii şi sufletului uman prin intermediul a trei bărbaţi, în noaptea dinaintea execuţiei lor. Confruntând problemele ideologice cu cele ale supravieţuirii, scriitorul ne obligă pe toţi să privim în oglindă şi să ne întrebăm cine ar muri în pace cu propriile credinţe şi pentru ce merită, de fapt, să mori. O bijuterie literară presărată cu filosofie.

22 filme romanesti de fictiune ar putea sa ajunga anul viitor pe ecranele noastre. 2010 promite sa fie un an la fel de bun ca 2009, mai bun chiar daca ne luam dupa cantitate . Ar fi, oricum, anul cu cele mai multe premiere din 1990 incoace si cu cele mai multe debuturi in lungmetraj -11, dar si primul an cu un numar remarcabil de coproductii. Iata mai jos filmele pe care ar trebui sa le vedem in 2010.

Datele de premiera nu sunt stabilite decat, poate, in linii foarte mari. Ce e cert e ca majoritatea filmelor ar trebui sa iasa pe ecrane primavara si toamna viitoare. Am tot spus “ar trebui” pentru ca deocamdata nimic nu e sigur. Si in lista de mai jos sunt si titluri care erau asteptate in 2009.

    „Aurora” de Cristi Puiu
Coproductie romano-elvetiano-franco-germana a carei productie a fost invaluita in mister, ca la un blockbuster american. Dinspre Mandragora Movies, producatorul roman, n-a transpirat decat faptul ca cineastul n-a fost multumit de niciunul dintre actorii care s-au prezentat la casting, de aceea a facut scoala de soferi si a interpretat chiar el rolul principal, cel al unui cuadragenar in plina criza existentiala dupa ce a divortat si si-a dat demisia.

Niciodată nu știu cum ar trebui să îmi încep expunerile atunci când trebuie să vorbesc (scriu) despre iubire, mai ales atunci când nu este vorba despre o poveste imaginată, ci despre mai multe ”povești” trăite și mărturisite în pagini de pseudo-jurnal. De această dată, începând să aștern pe coli virtuale cuvintele, mi-am adus aminte de ceea ce ne spunea profesorul de comunicare pe când eram studenți – iubim după cărțile pe care le-am citit, in extenso, după filmele pe care le-am văzut, muzica pe care am ascultat-o etc….cu alte cuvinte, iubirea este un sentiment determinat cultural, dincolo de aspectele sale chimico-biologice, ceea ce înseamnă că, așa cum afirmă mentaliștii (a se citi specialiști în istoria mentalităților), ”iubirea” așa cum o înțelegem și descriem azi, este un produs al secolului/perioadei în care ne-am născut.

Dacă ne luăm după toate aceste teorii științifice, atunci această antologie de texte, frânturi, gânduri de iubire, respectă ”definiția”, întrucât toate aduc în discuție timpurile agitate din Bucureștiul contemporan: iubiri împărtășite pentru o vreme, iubiri eșuate din diverse motive – carieră, lipsa timpului, așteptări diferite, iubiri adolescentine sau chiar copilărești sau, dimpotrivă, iubiri din vremuri comuniste, când familiile se întemeiau după alte ”reguli” nescrise de curtare, iubiri de 40,50 de ani, iubiri cu aer desuet, iubiri ”învechite”. Când era mai ușor, cine iubea mai mult, mai loial, mai sincer? Asta este greu de spus, mai ales că, deși admitem că sentimentele sunt determinate social și temporal, oamenii rămân în esență aceeași, au aceleași porniri, suferă cu aceeași intensitate chiar dacă s-au născut mai devreme ori mai târziu.

Saptamina aceasta a fost lansata in librarii integrala prozei scurte a scriitorului american de origine rusa Vladimir Nabokov – pentru prima data in limba romana! –, in volumul Povestiri. Cu acest volum numarul titlurilor aparute in seria de autor  „Vladimir Nabokov”, de la Polirom se ridica la noua. Pentru anul viitor editura Polirom va traduce pentru cititorii romani controversatulului The Original of Laura, cartea neterminata a lui Vladimir Nabokov si publicata la 32 de ani dupa moartea scriitorului.

Cartea cuprinde povestirile publicate de Vladimir Nabokov in rusa, intre anii 1920-1940, traduse de Adriana Liciu; cele scrise in rusa, unele nepublicate la vremea aceea, altele aparute doar in revistele rusesti din Berlin sau Paris, traduse in engleza de Dmitri Nabokov, fiul autorului, si reunite in volumul The Stories of Vladimir Nabokov, dupa care s-a realizat traducerea in limba romana de catre Veronica D. Niculescu; si povestirile scrise in engleza si aparute in volumul Nabokov’s Dozen (cu exceptia textului „Mademoiselle O”, care a fost scris initial in franceza), traduse de Anca Baicoianu.

„Povestirile reunite in acest volum ofera o remarcabila viziune de ansamblu asupra evolutiei unui scriitor magnific... Efectul  unei asemenea desavirsiri a exprimarii indica o finete a auzului, o inventivitate profund uimitoare si fara limite – zboruri ample ale imaginatiei.”, scrie The New Yorker.