Într-o conferinţă de presă organizată la sediul Institutului Cultural Român, Nicolae Breban a spus mai multe lucruri interesante peste care nu putem trece prefăcându-ne că nu le-am observat. Am ales un fragment care merită comentat, pentru că, din păcate, ne defineşte ca popor. În conferinţa amintită, scriitorul Breban a punctat foarte clar şi următorul aspect:

„Noi exportam mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Pentru că noi, prin literatura unor tineri şi prin unele filme, premiate la Cannes, dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Vechiul meu prieten, marele regizor Lucian Pintilie, el a început primul cu filmul „Balanţa” să producă de tipul violent-mizerabilist. Parcă ne-a convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei.” (sursa: www.hotnews.ro)

Spui ca-ti plac si te intereseaza concertele cu trupe underground? Bunnnn. Daca nu te misca subiectul, da chiar acum skip! Multumiri.

Nici un petec de pământ din această ţară, deci nici din economia ei, nu a scăpat de furia devastatoare a pretinşilor reformatori postdecembrişti. Totul este răsturnat, aproape tot ce mişcă-n ţara asta a fost adus în pragul lichidării de bioterorismul tâlhăriei, trădării, nepăsării şi incompetenţei, pentru ca obştile viitorului să bage la scăfârlie că viaţa încă va fi posibilă pe aceste meleaguri, natura nefiind îmbolnăvită cu radiaţiile unor bombe de mii de ori mai nimicitoare ca cele încercate pe pielea Japoniei deja culcată la pământ, dacă – desigur – se ignoră efectele mult mai năucitoare ale interminabilei noastre zavere, care zaveră a înlocuit cu surle şi trîmbiţe televizate arhiştiutul bolşevism ruinător cu vag ştiutul prezent cancerigen, întru triumful dezastrului integral şi definitiv.

Cei care cunosc cât de cât Ţara Maramureşului şi istoria sa, ştiu că ea este un ţinut de legendă şi dor („Cine-o zis dorului dor,/ N-ar putea dormi uşor,/ Nici pe cergă, nici pe ţol/, Numai pe pământul gol”, spun uluitoarele versuri ale unui vechi cântec popular), cu oameni parcă ciopliţi din piatra munţilor în care-şi proptesc neatârnarea, dar cu sufletele îndulcite în mierea datinilor şi obiceiurilor pe care le înveşnicesc cu acul şi cu dalta atât în portul popular (cămăşi, zadii, gubiţe, cioareci, prosoape), cât şi în lemnul adorabilelor bisericuţe şi al porţilor monumentale.

Actuala stare a economiei româneşti este catastrofală. Nu ştiu cât îi îngrijorează pe guvernanţii de ieri, de azi şi (după cum merg lucrurile) de mâine. Pentru că ei oricum încasează lefuri grase şi beneficiază de multe alte avantaje normale pentru o situaţie dureros de anormală în ţară. (A dat cineva socoteală pentru enormele prejudicii cauzate din incompetenţă? Aşa o culpă nu este prevăzută în Cod Penal. Dacă nici marii tâlhari dovediţi şi întemniţaţi nu-şi tem averile dobândite necinstit...)

Şi toate astea în acordurile greţoase ale angajamentelor pentru binele celor mulţi şi al lozincilor de felul „Nimeni nu-i mai presus de lege”! Dar, vai mie, neumăratele cazuri de abuz şi corupţie din perioada postdecembristă (cunoscute de aproape toată suflarea şi de-abia în ultimul timp puse pe tapetul ruşinii de către oamenii legii), demonstrează adaptarea la mediu a acelor metehne fanariote, care au darul să ilustreze gradul de uzură morală al unei societăţi aflată în interminabilă tranziţie, mai bine spus derivă, de la concreteţea sterilizant-uniformizatoare a comunismului la luminiţa amăgitoare de la capătul tunelului postdecembrist.

Dacă prin democraţie (evident, nu cea originală) înţelegem respectul legilor şi supunerea tuturor cetăţenilor în faţa legilor încâlcite de care avem parte, asta nu înseamnă că poţi deveni cetăţean model doar cerându-le celorlalţi să le respecte, atunci când tu, aflat la butoane, ştii prea bine că respectul legilor se poartă doar pe alte meleaguri şi că teama de ele este obligatorie doar pentru cei care te-au propulsat.

În ultimele luni, românii aflați în străinătate au fost rebotezați „Diaspora”, fie că sunt plecați temporar – cu lunile ori cu anii –, fie definitiv și fie că sunt, ori nu, cu adevărat integrați acolo, acestora atribuindu-li-se, în bloc, calități pe care de fapt doar elitele lor le au.