20 februarie 2013. Sighetu Marmaţiei, oră de biologie la un liceu bun. Vine vorba cumva de salamandre, iar elevii care circulă cu biciclete (mountain-bike) pe dealuri, afirmă că acest animal este prezent în zona Maramureşului. Profesoara de biologie zice că nu poate să fie aşa, că au confundat salamandra cu o şopârlă. Tu ce crezi, ce ai văzut cu ochii tăi sau ce zice profesoara de biologie?

Cezar Petrescu: „Pedeapsa cea mai mare a mincinosului nu e că nu-l mai crede nimeni, […] pedeapsa cea mare e că nu mai crede nici el, în nimeni şi în nimic!...”

Pod transfrontalier cu Ucraina.
 E vorba de alt pod, sau cel existent va fi modificat? Fiind vorba de un pod între două ţări, nu cumva discuţia se poartă la alt nivel? De exemplu, şefi de stat, miniştri de externe?...

Redeschiderea traficului feroviar spre Ucraina.
Ce ziceţi de un trafic normal spre Cluj, altul finalizat (şi tot normal) spre Satu Mare? Spre Baia Mare aştept să trec întâi prin tunelul din Gutin…

Cezar Petrescu: „Pedeapsa cea mai mare a mincinosului nu e că nu-l mai crede nimeni, […] pedeapsa cea mare e că nu mai crede nici el, în nimeni şi în nimic!...”

Alegerile parlamentare s-au încheiat. Unii, spun că au câştigat…Alţii, se miră de rezultatele slabe obţinute. Participarea la vot (în jur de 41%) e dovada clară că lumea s-a săturat de „promisiuni” gogonate. Deci, victoria nu-i chiar victorie. Ca de fiecare dată la noi, au fost aleşi unii ca să fie pedepsiţi alţii, adică cei care au condus ţara până acum. Să trecem puţin în revistă promisiunile  electorale oferite maramureşenilor. Nu contează cine a venit cu aceste oferte, de aceea nu voi preciza numele candidaţilor.

Imi amintesc de cum eram odata… si de cum mutam sau inventam muntii, construiam sau daramam poduri, asfaltam sau distrugeam poteci, doar-doar sa-mi duc la indeplinire visele, tintele, aberatiile… si, cam de fiecare data, ma amageam sa cred, prin ale mele retorice, de multe ori mitomanice, ca lumea nu e pregatita inca pentru viziunile mele, ca eu sunt un fel de doct sau semidoct (dar altfel), care le stie pe toate in ale muzicii extreme underground… si ca determinarea celor din jurul meu este mult mai palida decat focul necontenit care arde in mine.. si uite asa, de vreo 20 de ani, mi-am pus in practica cam tot ce mi-am dorit, in masura posibilitatilor acceptate si aprobate de mine: emisiune radio, revista, vizionari de concerte, organizari de evenimente, contactul direct cu trupele… dar totul directionat si gravitat in jurul acestui cuvant care poate sa nu insemna nimic, dar pentru mine inseamna totul: underground… apoi, timpul parca a inceput sa ia alte forme, dar eu tot nu aveam timp de a realiza acest lucru, egocentrismul meu exacerbat imi sufoca trairea, desi eu ma autoflagelam ca traiam intens… fugeam de spaima de a nu repeta chestii, de a nu deveni subjugatul copy-paste-ului uzual, de a repeta si de a face acelasi lucru, in fond, chiar daca, de cele mai multe ori, formele imi dadeau cica sensul si izvorul trairilor mele.

Am realizat apoi ca nu-mi place sa devin sclavul ideilor mele, chiar daca acest lucru ar suna pe cat de iresponsabil, pe atat de miserupist. La serviciu, la tot felul de intalniri, incercam sa exprim si sa transmit alor mei colegi ca autosuficienta este cel mai periculos "remediu" in care te poti plafona… Ca trebuie sa mergi mai departe, sa nu te opresti, sa fugi, fugi, fugi… sa fii primul, cel mai, cea mai, sa dobori toate recordurile, sa alergi pentru… acum chiar habar n-am pentru ce…

Autosuficienta este periculoasa pentru ca, odata acceptata, este foarte convenabil de trait cu ea, impreuna cu ea, alaturi de ea. Si de multe ori, ea poate fi confundata usor cu automultumirea!

Incapabilă să dea un verdict tranşant în legătură cu validitatea sau invaliditatea referendumului (cu toate că prin neatingerea cvorumului, invaliditatea acestuia este vizibilă chiar şi pentru marţieni), Curtea Constituţională a dat astăzi, 2 august, un răspuns memorabil: Hotărârea definitivă va fi pronunţată pe 12 septembrie, adică după ce totalitatea crizelor care macină România îi vor aduce pe majoritatea românilor la disperare! Păi bine, tovarăşi judecători, dacă referendumul s-a derulat după liste inexacte sau măsluite, voi acuma v-aţi trezit? Mai departe. Aceste liste n-au fost impuse de Băsescu şi oamenii lui, ci v-au fost prezentate ca fiind indiscutabile chiar de oamenii actualei puteri. Doar după ele au fost organizate şi alegerile locale din 10 iunie. Iar atunci n-a comentat nimeni nimic, întrucât USL a câştigat. Fiţi convinşi că nici acuma bolşevicii din USL n-ar fi comentat dacă pragul impus de 50%+1 era cel puţin atins. Cu atât mai mult dacă era copios depăşit – le-ar fi râs tuturor în nas, în primul rând celor care ar fi atras atenţia asupra imenselor fraude comise la această mizerie de referendum. Dar pe-atunci (la începutul referendumului) nedemnilor tovarăşi ai lui Iliescu şi Năstase li se părea un un scor lesne de atins. Căci ei porneau la drum cu ura în creştere împotriva lui Băsescu şi li se părea de la sine înţeles ca toţi alegătorii români, după intensa intoxicare de la Antene, să fie încercaţi de sentimente asemănătoare. Sigur că acuma se simt ruşinaţi nevoie mare. Rezultatul referendumului măsluit şi terfelit după întreaga lor capacitate, le-a dovedit negru pe alb că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi că ei, cu mijloacele de intoxicare şi fraudare puse la dispoziţie de secolul 21, nu se ridică nici măcar la nivelul predecesorilor lor din 1946. De unde ieşirea la rampă a lui Ion Ilici şi a tovarăşilor de la Vocea Rusiei, care se cheamă reproşuri în regulă la adresa nedestoiniciei usl-iştilor – “Măi, voi nici să furaţi după canoanele marxist-leniniste încă n-aţi învăţat…” Ar fi prea de tot ca nici Estul să nu mai vrea să audă de ei…    

În seara zilei de 17 iulie 2012 am fost sunat de Viorel Necula, redactorul şef al revistei Mioriţa din California, ca să mă anunţe că atât ei, cât şi alte publicaţii româneşti din America de Nord, au primit materiale de la niscaiva lachei ai USL-ului, în care sunt acuzat – atenţie! – că nu am mâncat salam cu soia alături de truditorii României proletare şi că, drept urmare, nu am căderea morală să semăn neîncrederea printre români în ceea ce priveşte constituţionalitatea proceselor ce acuma se derulează în ţară.

  Pentru aceşti iremediabil mutilaţi din punct de vedere moral-conceptual şi pentru alţii, care au tendinţa să le calce pe urme, este necesar să fac următoarele precizări:

 1. Nu vi se pare, domnilor tovarăşi, că ar cam fi timpul să depăşiţi faza argumentelor ce fac parte din primitiva categorie a „salamului cu soia”? Constat că pentru unii ca voi, înţelepciunea marxist-leninistă este atât de înrădăcinată în minţi şi trupuri, încât vi se pare absolut firesc să vă coborâţi conştiinţa la nivelul stomacului, ba chiar să vă descotorosiţi de ea odată cu fecalele.

Am spus-o şi o repet, ca unul care a scăpat ca printr-o minune (a se citi neîntemniţat) din ghearele fostei Securităţi: Libertatea este un bun la fel de preţios ca viaţa!

 În încleştările din Decembrie 1989 ne-am recâştigat libertatea arestată de bolşevism, prin jertfa acelor semeni care fie au avut curajul să oprească gloanţele asasinilor cu piepturile lor, fie au avut ghinionul să se afle pe direcţia acestora.

   După aceste evenimente de neuitat, românii şi-au suflecat mânecile şi s-au pus să facă istorie într-un avânt al libertăţii care viza libertinajul moral-spiritual şi crea condiţii favorabile pentru propăşirea haosului economico-social.

 Căci, aşa cum just punctează istoricul Lucian Boia, „Românii de azi nu iau lucrurile în serios şi nu au simţ civic”!

  ...De circa un an colaborez la Sighet online, timp în care mi-au fost publicate zeci de materiale: unele bine primite de cititori, altele – dimpotrivă – criticate cu o înverşunare isterică (bunăoară aşa ca textul despre Sighet şi găinăriile sale, care se pare că a adus atingere unor orgolii zdravăn infuzate cu patriotism local).

 1)Tradiţia românească în materie de nesfârşite dezbateri politice. La vremea lui, Mircea Eliade s-a arătat atît de surprins de gustul nepotolit al românilor pentru atari controverse, încât n-a ezitat să afirme că n-a mai întâlnit un popor care aidoma românilor să cheltuie atâta amar de energie în dezbateri sterile de acest gen.

Ni se părea în celălalt regim că am atins limitele extreme ale suferinţei umane, nu atât din cauza lipsurilor materiale de neînchipuit pe care le-am îndurat aproape toţi (excepţie făceau nomenclaturiştii şi învârtiţii cu rol de trepăduşi ai regimului), cât mai ales din pricina prigoanei sistematice la care ne-a fost supus spiritul, prin închiderea lui în cuşca strâmtă a dogmelor partidului atotputernic.

  Tot atunci vedeam cu jalea-n suflete cum vlaga ţării este înghiţită de Molohul nesăţios al unei industrii constant neproductivă şi cum produsele unei agriculturi tot mai ruginită şi mai delăsătoare iau calea străinătăţii, pentru ca din sumele încasate să se poată administra noi guri de oxigen numeroşilor muribunzi ai economiei naţionale.

   Da, dar măcar pe-atunci România avea industria şi agricultura ei, aşa obosite şi fără chef cum apăreau în realitate, adică neplanificate ori trucate în terfeloagele partidului.

Tot mai mulţi români (Nae Ionescu face o distincţie netă între român şi bun român: primul este românul neaoş, bunul român este alogenul cu bun simţ, care nu numai că-i un cetăţean exemplar, dar chiar se străduieşte să simtă şi să gândească româneşte!), tot mai mulţi români, deci, sunt serios îngrijoraţi de fundătura în care a ajuns România după 22 de ani de gafe, bâlbâieli şi orbecăieli, alintate cu cognomenul de cârmuire postdecembristă.

  Ştiu treaba asta din discuţiile purtate cu diverse persoane, dar ştiu mai ales din mesajele care circulă pe Internet. Iată o probă în acest sens:

 De câţiva ani colaborez cu o bună regularitate la mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Una dintre acestea – Pagini româneşti din Noua Zeelandă, este cu vrednicie şi pasiune condusă de Cristi Dumitrache.

Tocmai a trecut sfânta sărbătoare a Bobotezii. Daca ar fi să facem o statistică, aş fi curios câţi dintre cei intrebaţi ar şti sǎ rǎspundǎ la intrebarea ce reprezintǎ aceasta. Este un fapt trist, dar adevǎrat.

De multe ori, oamenii nu ştiu sǎ facǎ diferenţa dintre Crǎciun şi Paşte. Când avem rǎspunsuri de genul : una-i sǎrbǎtoarea porcului, cealaltǎ a mielului, atunci comentariul nu poate fi decât: no comment.

Anul acesta, din cauza vremii, nu a fost o problemǎ sǎ sari in apǎ dupǎ cruce. Poporul s-a bucurat de o altǎ tradiţie: aceea de a lua apǎ sfinţitǎ, agheasmǎ. Oameni care sunt in fiecare duminicǎ la slujbǎ, la bisericǎ, oameni care postesc inainte de fiecare sǎrbǎtoare, se calcǎ in picioare injurând, ca sǎ işi umple un flacon de apǎ, cu credinţa cǎ vor fi protejaţi in anul care vine.