E clar… Lumea (supra)vieţuitoare  din spaţiul României democratice  se îndreaptă sigur spre un comportament necivilizat din ce în ce mai uşor observabil! 

Claxoane, muzici date până la refuz (şi ce muzici...) în maşini, în case, înjurături şi obscenităţi la tot pasul. Peste toate acestea, a mai apărut ceva: impolteţea salutului. Da, impoliteţea, nu politeţea salutului. Am fost învăţaţi să salutăm şi să răspundem la salut. Acum se salută sau se răspunde la salut într-un mod pe care cu mari eforturi îl pot accepta. Se spune „bună” în loc de „bună ziua”. Sigur că „bună” îşi găseşte justificarea când e vorba de un coleg, un prieten, un membru al familiei. Dar când intri într-un magazin şi la salutul tău...arhaic ( „bună ziua”) ţi se răspunde de câte o domişoară ajunsă vânzătoare pe criterii de tinereţe şi de frumuseţe,  clar şi răspicat „bună”, parcă îţi vine să ieşi afară de-acolo fără a-ţi mai aduce aminte de ce-ai intrat. 

Un comunicat al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM) m-a „împins” într-o liniştită zi preelectorală să-mi spun punctul de vedere asupra celor afirmate de Alianţa amintită. 

„Considerăm că abordarea chestiunii restaurării Monarhiei în cadrul precampaniei şi campaniei electorale pentru instituţia fundamentală a statului republican este total nepotrivită şi facem apel către toţi candidaţii să renunţe la a se mai referi la acest subiect, care nu are legătură cu aceste alegeri şi cu calitatea lor potenţială de Preşedinte al României.”

  De data aceasta mă adresez direct ţie, Sighet, oraşul meu de suflet. Bravo pentru frumoasele zile ale festivalului! Mi-am zis că cel mai drept e să complimentez un întreg oraş pentru trei zile frumoase de care am avut parte la început de Răpciune.

  Au fost zile şi nopţi (mai ales nopţi) frumoase pe la noi pe-aici…Un  beneficiu nebănuit pe care l-a adus festivalul a fost descătuşarea unor forme de manifestare artistică dintre cele mai diverse. S-a cântat, s-a dansat, s-a pictat, au fost discuţii elevate despre istoria Sighetului şi participarea maramureşenilor la primul dintre cele două mari războaie mondiale. Lumea a ascultat muzică, s-a bucurat de prezenţa trupelor dragi, a cântat cu cei de pe scenă, a dansat şi s-a entuziasmat de fiecare dată. Imposibil să nu te bucuri de bucuria concetăţenilor tăi! Părinţi cu copii de 2-3 ani dansând împreună pe platoul din centrul oraşului până dincolo de miezul nopţii. Ce imagine frumoasă! 

Orice om care are mintea lucidă și nu are creierul spălat de o propagandă bezmetică, poate observa că actualul Guvern ucrainean, instalat prin lovitură de stat după 21 februarie 2014 la Kiev, este practic un pion al Washington-ului. 

 

Până în luna mai a.c., Federația Rusă a vrut să creadă într-o negociere cu Vestul. A fost de acord cu păstrarea independenței Ucrainei, cu două condiții: federalizarea acestei țări cu o minoritate rusă de aproximativ o treime din totalul populației și protecția minorității ruse și a vorbitorilor de limbă rusă. In Ucraina, țară cu o populație totală de 44 milioane locuitori, trăiau aproximativ 9 milioane de etnici ruși și un total de 15 milioane de rusofoni. In schimb, Moscova s-a oferit să sprijine economia Ucrainei, în special în ceea ce privește energia și să recunoască guvernul ucrainean. În același timp, unul dintre cei mai importanți politologi contemporani, fostul Secretar de stat al SUA și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Henry Kissinger a cerut guvernului american să renunțe la ideea de a integra Ucraina în NATO și să adopte vis-à-vis de această țară  raporturi similare cu cele ale Finlandei. În aceste condiții, un acord ar fi pus capăt crizei. Dar propunerea lui Kissinger a fost total respinsă de către Washington, motivându-se că nu s-ar putea tempera ceea ce pare a fi un atac atent planificat al SUA împotriva Rusiei.

În 1978 a formaţia „Boney M.” a lansat un cântec, „Rasputin”, care s-a auzit mulţi ani în toate discotecile din România şi n-am niciun motiv să cred că a fost altcumva, în întreaga lume. Melodia e frumoasă, dansantă, numai bună pentru o „piesă de rezistenţă” într-un mediu frecventat de nişte tineri care vor să se distreze. 

 

Versurile spun şi următoarele:

„Dar când poftele sale şi mai ales setea sa de putere 

Au ajuns din ce în ce mai cunoscute, 

Necesitatea de a se face ceva împotriva acestui bărbat cumplit 

A devenit din ce în ce mai stringentă.”

"Mi-aş fi dorit să am mai mult timp! Aş vrea să am speranţa libertăţii, speranţa de a-mi revedea familia, dar am ratat această şansă"

 

Acestea sunt printre ultimele cuvinte pe care ziaristul american James Foley le-a spus ca un actor experimentat, obişnuit cu multe roluri în viaţa petrecută în bună parte pe scenă. Dacă aş fi văzut un film sau o piesă de teatru  în care monologul mai sus citat să fie spus de admirabilul James (Jim, cum am auzit-o pe mama lui), aş fi spus şi eu ca toată lumea: foarte bună interpretarea!

Când lumea cu civilizația ei absurdă a luat-o îngrijorător la vale, iar în această lume a nesimțirii și ticăloșiei România postdecembristă cu greu își mai trage sufletul, este firesc în aceste condiții nu doar să-i luăm la întrebări pe tâlharii cățărați la putere, ci mai ales ca fiecare dintre noi să se întrebe zi de zi și ceas de ceas: Doamne, încotro ne îndreptăm?

De-abia atunci banala întrebare adresată de circumstanță semenilor (aproape la fel de banală ca mult mai frecventa „Ce faci?”) va avea capacitatea să fecundeze conștiința și responsabilitatea fiecăruia, căci ea va activa toate acele componente care conferă farmec și vigoare unei micuțe dar profunde filosofii:

1)Componenta ontologică – va pune mai pregnant în evidență pe cei puțini care se străduiesc să existe și pe cei mulți care se dau de ceasul morții să trăiască tot mai bine;

2)Componenta morală – resortul divin din „Non multa sed multum” (Nu multe cantitativ, ci mult calitativ), respectiv „Non nova sed nove” (Nu lucruri noi, ci prezentate într-o formă nouă), care – din fericire – încă izbutește să contracareze ofensiva dezumanizantului dosit în „Trăiește-ți clipa” și „După noi, potopul!”, menținând speranța armoniei și omeniei în inimile mereu însetate de frumos și adevăr;

Am revăzut în această vară oraşul Carei. Ce diferenţă între orăşelul prea îndepărtat de locul central de unde se distribuie banii ţării ( în mod echitabil, desigur...) pe care-l vedeam pentru prima dată cu aproximativ cincisprezece ani în urmă şi mult schimbatul în bine oraş de azi!

 

Care_i problema? Se pot întreba pe bună dreptate cititorii unei publicaţii online de Maramureş. De ce să vorbim despre Carei, din judeţul Satu Mare şi nu despre oraşul **** din judeţul Maramureş? Pentru că şi oraşul **** şi cel Care_i demn de laudă în acest articol au, sau ar trebui să aibă, un important element comun: cheltuirea chibzuită şi eficientă în acelaşi timp a fondurilor dăruite de Europa, cu condiţia să existe proiecte demne de a fi finanţate. 

Portalul de ştiri www.infomm.ro scria duminică, 20 iulie a.c.:

“Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR) a anunţat, zilele trecute, că s-au descoperit nereguli mari privind acordarea plăţilor pentru Măsura 112. Aceasta se referă la ajutorul financiar primit de tinerii fermieri, în vârstă de până la 40 de ani, care se mută în mediul rural, unde dezvoltă o afacere pe domeniul agricol. Nicolae Popa, director adjunct al AFIR, a mărturisit că aproximativ 20% din tinerii care au accesat fonduri europene s-au mutat în mediul rural doar „cu buletinul”, peste 500 de beneficiari fiind în situaţia de a restitui sumele primite.„Cu 112, cu instalarea tânărului fermier, avem nişte probleme”.”

 

În aceeaşi zi, am citit pe www.realitatea.net:

“Suntem vicecampioni europeni la fraudarea fondurilor europene! Asta arată Raportul anual al Comisiei Europene privind protejarea intereselor financiare. Potrivit acestuia, anul trecut, în România au avut loc peste 100 de fraude în ceea ce priveşte cheltuirea banilor europeni. Valoarea totală a fraudelor se ridică la 67 de milioane de euro.” 

Ce ceaţă deasă s-a lăsat...O ceaţă care nu-i meteorologică. E din minţile unor ageamii care au manevrat un armament de război fără să ştie că ura lor era îndreptată împotriva unui avion cu civili, mari şi mici, tineri şi bătrâni, aflaţi într-un moment nefericit deasupra unei ţări care se războieşte cu un adversar mult mai puternic şi mai perfid. Un adversar care nu se-arată, dar îi pune pe alţii (civili?) să lupte pentru  orgoliile „şifonate” cândva.

Mi-am adus aminte de poezia „Surâsul Hiroshimei” scrisă de Eugen Jebeleanu, un omagiu pentru nevinovaţii dispăruţi în atacul atomic din Japonia în anul 1945. Şi atunci   (mult mai mulţi) şi acum (mai puţini), consternarea planetară e la fel de mare. În avion erau şi copii. Mergeau în vacanţă, mergeau să-şi viziteze bunicii care locuiau departe de casele lor.

Se poate întâmpla ca un moment dintr-o întrecere sportivă să ne ducă cu gândul mult mai departe decât competiţia în sine. Aseară am văzut un sportiv, un om, o atitudine, un exemplu şi o explicaţie de ce nu suntem noi în locul lor…

 

Germania –Argentina în finala Cupei Mondiale la fotbal s-a terminat cu victoria europenilor pentru care mă bucur şi eu, fără a fi nicio clipă filogerman. Dar am simţit nevoia să ţin cu reprezentanţii continentului meu. Scriam în alt articol că o întrecere sportivă se câştigă de unii, care primesc onoruri şi bani şi se pierde de alţii, care primesc şi ei, la rându-le, onoruri (nu neapărat mai puţine) şi bani ( mai puţini, dar destui…). Spectatorii, telespectatorii, pătimaşii suporteri ai echipelor aflate pe teren se aleg cu satisfacţii sau insatisfacţii sufleteşti pe care, la sfârşitul luptei sportive, le materializează în lacrimi, hore sau grămezi spontane ca la rugby, îmbrăţişări, ieşiri în piaţa oraşului, claxoane, bere (de data aceasta germană) şi puţină detaşare de la grijile zilei.

Iata ca am intrat si in mult asteptata vara (nu de mine, dar am o gramada de cunoscuti ce asteptau asta) si am facut-o intr-un alt mod. Adica, in natura. Nu stiu cum s-au asezat sau aliniat toate, cred ca mai degraba s-au intins si apoi scuturat mai toate din jurul meu, astfel ca, in ultimul weekend din primavara a fost extrem de frig. Cu 3 zile inainte ne batea soarele in cap si sufeream de zapuseala, vineri seara am stat in ploaie si am cam inghetat. 

Daca asa a vrut Natura, asta a fost. Iar sambata, pe Rarau, frig, vant, ceata… pffff. Imi inchipuisem initial KruNatura ca ceva pasnic, calduros, luminos… se pare ca si atunci cand las toata garda jos, Dark-ul din mine activeaza sau transmite involuntar Universului, sau ce-o mai fi, semnale si astfel ca totul devine intunecat. Asta e, bine ca am supravietuit, iar natura ne-a aratat ca ne apropie, atunci cand credem ca suntem cei mai tari si unici pe acest Pamant, heh!

Cu mulţi ani în urmă, când echipa de fotbal Universitatea Craiova era la un meci distanţă de câştigarea primului titlu de campioană, toată lumea se exprima şi gândea cam ceva de genul „acum ori niciodată”. Un singur ziarist a avut „tupeul” să scrie un articol despre meciul decisiv al marii echipe craiovene cu titlul „Acum ori…altădată”. Şi a avut dreptate ziaristul…Craiova n-a câştigat în acel an campionatul, ci altădată.

 

Mi-am adus aminte de episodul acela acum, când văd că toată lumea doreşte un singur lucru: Simona Halep să fie învingătoare la Roland Garros sâmbătă, 7 iunie 2014. Nu ştiu de ce se pune atâta presiune pe umerii tinerei noastre sportive. Toată lumea, pe la toate posturile TV şi prin toate căile de socializare pe care le oferă internetul, vorbeşte despre un singur meci, care pare a fi ceva fundamental pentru o naţiune întreagă, ba chiar mai mult, pentru o bună parte a locuitorilor planetei.

S-a întâmplat cu aproximativ două săptămâni în urmă. Eram pe stradă (se subînţelege că  eram pe trotuar) şi am trecut pe lângă o mamă care era cu copilul ei, un băiat  a cărui vârstă o aproximez cam pe la 6-7 ani. Băiatul îi spunea mamei că ea este cea mai bună mamă din lume şi că o iubeşte. I-a luat mâna şi i-a pupat-o…Mama i-a spus fiului că şi ea-l iubeşte. O scenă atât de frumoasă, cum rar ne e dat să vedem pe stradă!

 

Neavând niciun motiv temeinic pentru a mai merge puţin în preajma celor doi, m-am depărtat…Dar m-am gândit mult timp după aceea la scena văzută. Acum, de 1 iunie, Ziua Copilului, urez  tuturor micuţilor să aibă fiecare câte o mamă căreia să-i spună că o iubesc. Urez fiecărei mame să aibă copii care să le spună că sunt cele mai bune mame din lume şi mâinile lor sa fie sărutate în semn de recunoştinţă pentru toate câte au fost şi pentru toate câte vor veni, bune, rele…Pentru că mamele sunt prietenele voastre cele mai bune, dragi copii! 

Mergem din când în când la vot, sau stăm acasă. E la libera alegere a fiecăruia, după nevoia de implicare politică (ce iluzie!...), sau după starea de lehamite care-i în continuă creştere pe la noi. Acum, după publicarea rezultatelor oficiale, parţiale încă în momentul redactării acestui articol, pot încerca o analiză a marii frământări electorale din ultimele săptămâni.

 

USD are cam 37-38% dintre voturi, PNL în jur de 15%. Ce diferenţă uriaşă, au spus mulţi analişti politici. Ce-i de făcut, se întreabă liberalii şi autodemisionata lor conducere. Eu zic să facem analiza opţiunii electoratului plecând de la o împărţire. 38(la sută) împărţit la 3 (partide) înseamnă mai puţin decât 15% (obţinut de PNL). Nu văd de ce s-au tulburat apele acum în PNL, ci nu în momentul când istoricul partid a decis că nu mai încape lângă PSD. Oare întreaga conducere a PNL nu înseamnă cumva un singur om şi o echipă de executanţi servili? Să ne amintim faptul că la ultimele alegeri liberale, Crin Antonescu a dat de înţeles că trebuie să fie votată întreaga conducere a partidului pe care el a propus-o, pentru că altfel lucrurile nu vor merge bine…Probabil că echipa trebuia să fie aleasă astfel încât să execute orbeşte ordinele şefului. 

După festivalul de folclor, m-am întrebat ce au putut povesti invitaţii veniţi din alte ţări despre cele văzute într-o ţară frumoasă (nimeni nu se îndoieşte de asta), dar cam neîngrijită…Cam???

 

Un festival internaţional cum este „Am fost ş-om fi” este comentat cu lux de amănunte de invitaţii străini. Un turist aflat într-o altă ţară are atenţia mărită la tot ce-l înconjoară. Vrea să reţină cât mai mult, pentru a povesti acasă cele văzute. Oare ce au spus oaspeţii oraşului nostru despre gestul unui tânăr artist român?

 

Un gest pe care-l trecem cu privirea de fiecare dată când suntem prin oraş. Un gest pe care nu-l mai observăm, pentru că apare la tot pasul şi, din păcate, ne-am obişnuit cu obiceiurile proaste până când am ajuns să le considerăm fireşti.