logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


„Trebuia să găsesc o strungă de ieşit în viaţă; Aceasta era şcoala!"... (prof.dr. Nuţu Roşca) PDF Imprimare Email 4217 Afişări
Scris de Florentin Nasui   
Sâmbătă, 27 Martie 2010 09:25

prof.dr. Nuţu Roşca-Domnule profesor, de câteva decenii vă admir din umbră, mai cu seamă de când aflasem că sunteţi doctor în filologie Cred că eraţi primul din Sighetu Marmaţiei. Apoi v-am văzut la diverse manifestări cultural-ştiinţifice-istorice-religioase, manifestări la care şi în prezent le onoraţi. Cum v-aţi prezenta astăzi, cititorilor noştri, care nici nu intuiesc dramele prin care aţi trecut de-a lungul vieţii?

-Am apărut în lume în dimineaţa geroasă din 17 martie 1932, în comuna Bârsana. Părinţii mei, Grigore şi Ioana au fost ţărani. Sunt prof. dr. Nuţu Roşca. Am trecut prin viaţă ca prin piatră. Am avut o copilărie amărâtă datorită bunicului după mamă, care a fost un om rău şi bunicii vitrege. Primele patru clase le-am făcut la şcoala din comuna natală, în anii 1939-1943, dar ca şi Nicolae Moromete, mai mult pe dealurile Bârsanei decât la şcoală. N-am putut continua şcoala pentru că tata era dus în război. Eram hotărât să rămân ţăran. Am reluat şcoala abia după 14 ani, cu clasa a cincia, când aveam 25 de ani. Aceşti 14 ani de întrerupere, din punct de vedere intelectual, au fost pierduţi din viaţa mea, iar pe parcursul vieţii am avut şi alte pierderi de timp preţios, de aceea opera mea nu este mai bogată.

În anii 1952-1953 am făcut armata la muncă. Eram considerat că am origine socială „nesănătoasă”. Am muncit uneori alături de deţinuţi politici, la mină la Ilba, la mină la Cavnic, pe şantiere de construcţii la Baia Mare, la Bucureşti, la Breaza, la fabrici de ciment ; la Fabrica de ciment Titanu de la Bucureşti, la Fabrica de ciment de la Azuga, la încărcări şi descărcări de vagoane de la gara Băicoi. Lucram şi noaptea. În timpul armatei, în noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, mi s-a întâmplat un accident foarte grav, în gara Azuga, Cu mine era şi Mitu Marin. Acolo am fost loviţi de botul locomotivei unui accelerat. Acest accident mi-a marcat şi mi-a schimbat viaţa. Rezultatul accidentului: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte în mai multe fragmente, coloana vertebrală luxată. Era ger de minus 30 de grade. Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, la ora 12. Noi am rămas acolo jos în zăpadă până dimineaţă la ora 7, când au dat peste noi muncitorii de la Fabrica de sticlă. Mitu Marin a fost dus primul la Spitalul Azuga cu o salvare, dar era mort. Pe mine m-au dus mai târziu cu un camion. Eram îngheţat. Nu vedeam. Nu puteam să vorbesc. Nu puteam să mişc nici un deget. Doctorul de gardă n-a putut să identifice viaţă în mine şi a zis să fiu dus la morgă. Doi oameni au luat targa pe care mă aflam şi se duceau cu mine pe coridor spre morgă. Eu însă auzeam. Ştiam ce se petrece în jurul meu, dar nu puteam să dau nici un semn de viaţă. Mă gândeam: iată că eu nu sunt mort, dar sunt dus la morgă. Dar am făcut următorul raţionament: Dacă un medic a spus că sunt mort, poate că eu sunt mort, dar încă n-am tocmai terminat de murit. În clipa aceea am auzit o voce feminină spunând: Staţi, veniţi înapoi cu el, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă. Brancardierii au întors şi m-au dus în sala de pansamente. Acolo, directorul a spus: Cu acesta facem o încercare să-l readucem la viaţă. Îl încălzim. Peste trei zile am început să văd foarte slab şi să mişc degetele de la mâna dreaptă. Mi s-au făcut operaţiile necesare, care au durat foarte mult. Am stat în spital în ghips 184 de zile. Am avut momente de crize, de dureri puternice şi de pierdere totală a speranţei că mă voi face bine. Şi atunci mă gândeam că Mitu Marin este fericit că a murit, că pe el nu-l mai doare nimic, iar eu am rămas de chin. Nu credeam în vindecare. Mă îngrozea viitorul cu viaţă de infirm. Durerile erau cumplite. Mă chinuia gândul sinuciderii, dar nu aveam posibilitatea să o fac. L-am implorat pe director să-mi dea o injecţie letală. El însă mi-a dat lecţii de viaţă şi de voinţă de a trăi. Clipa gândurilor sinistre a trecut. Mi-am formulat alte gânduri: Dumnezeu mi-a dat viaţa şi numai El are dreptul să mi-o ia. Dar ce mă fac cu durerile? Acestea îmi topesc creierul. Sunt insuportabile. Mă voi ruga lui Dumnezeu să-mi mărească puterea răbdării, Cu răbdarea se trece marea. Cât de mare este marea? Dumnezeu i-a pus limită undeva. Şi acolo se va termina cum va hotărî Dumnezeu: cu moartea din cauza durerilor sau cu vindecarea. Vindecarea? Ce grad va avea? Ce voi putea face în viaţă cu ea? Doamne dă-mi putere de răbdare! După ce am ieşit din spital, au durat încă patru ani de imobilizare la pat. La plecarea din spital, doctorul mi-a recomandat să merg să mă internez la Spitalul Floreasca de la Bucureşti, unde să urmez un tratament de mecanoterapie pentru desfacerea anchilozelor şi să mă hrănesc bine pentru redobândirea puterilor. Am venit acasă cu un însoţitor, Jan Pribeagu, sperând că voi urma sfaturile doctorului. Acasă am găsit un dezastru. Colectorii ne-au confiscat tot ce am avut. Nu mai erau nici bani, nici alimente. Urmarea sfaturilor medicului era exclusă. Tratamentul de mecanoterapie l-am făcut singur, prin forţarea încheieturilor. Nu mai puteam rămâne ţăran. Eram foarte slăbit, inapt de muncă fizică grea, care se cere ţăranului. Trebuia să găsesc o strungă de ieşit în viaţă. Aceasta era şcoala. Mă gândeam să-mi fac ceva meserie, ceva calificare, prin care să-mi pot câştiga existenţa. Am ţinut un consiliu de familie, în care mi-am spus hotărârea mea privitoare la şcoală. Toţi au fost împotrivă. Fraţii îi cereau tatii să nu mă lase, că de voi merge la şcoală îmi vor trebui bani şi nu-mi va putea da, că nu are de unde să plătească impozitele şi cotele, pentru care este ameninţat cu temniţa şi cu Canalul. Mama plângea. Tata a dat verdictul: Nu vorbi de şcoală. Dacă n-ai învăţat când ai fost mic, acum nu se poate. Omul mare nu poate învăţa, că nu-i stă capul la carte. Replica mea: Tată, unde îmi voi pune capul acolo va sta! Măi târziu m-au înţeles şi m-au ajutat. Profesorul Ion Cleja de la Bucureşti mi-a dat cărţile de gimnaziu şi mi-a spus: Învaţă! Am urmat gimnaziul şi liceul, în anii 1957-1962, la Liceul „Dragoş Vodă”din Sighetu Marmaţiei, făcând şi câte două clase într-un an. Gimnaziul l-am urmat la fără frecvenţă, iar liceul la seral. Când eram în clasa a XI-a, am fost exmatriculat pentru că tata nu era înscris în colectiv. Greu am fost reprimit. În 1962 am obţinut diploma de Bacalaureat şi am întrat ca profesor suplinitor la Şcoala din Bârsana. În 1963 am intrat la Facultatea de Filologie din Cluj, la curs de zi, pe care am absolvit-o, cu diplomă de licenţă, în 1968. În 1966 m-am căsătorit cu Elena Radu, care era învăţătoare în comuna mea. În 1967 s-a născut fiul nostru, Ovidiu Roşca, în prezent profesor de informatică la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei.

 

-Deşi eraţi pasionat de literatură, cum aţi devenit preocupat şi de istoria „obsedantului deceniu”?

În 1968 eram în anul V de facultate. Atunci m-am întâlnit cu Ilie Lazăr, fost deţinut politic la închisoarea din Sighet. L-am vizitat de mai multe ori. Mi-a spus multe despre regimul de detenţie şi m-a pus în legătură şi cu alţi foşti mari demnitari ai ţării, care au supravieţuit detenţiei de la Sighet. Unele din mărturiile acestor oameni le-am reţinut pentru cartea „Închisoarea elitei româneşti”. Am fost descoperit că ţin legături cu astfel de oameni şi am fost chemat la Securitate, unde mi s-au adus acuze enorme şi ameninţări înfiorătoare, printre care şi exmatricularea din Facultate. În 1968 am terminat facultatea cu diplomă de licenţă în filologie. Dar din motivele legăturilor cu foştii deţinuţi politici, nu mi s-a dat drept de titularizare, nici de definitivare în învăţământ. Trebuia să mi se aprobe prezentarea la definitivat încă în 1970, dar nu mi s-a aprobat nici în 1977, când aveam toate examenele luate la doctorat şi toate comunicările susţinute. De aceea m-am înscris şi în anul acela la definitivat. Am fost însă respins. Pe motivul că „nu îndepliniţi condiţiile”. Iar la ce condiţii nu îndeplinesc era scris: Nu se aprobă”. Titularizarea în învăţământ nu mi s-a aprobat nici după ce, în 1978, la Universitatea din Bucureşti, am obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie. Astfel am funcţionat ca profesor suplinitor la Şcolile din comunele Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Iapa, în Sighet la Şcoala nr. 2, la Liceul Pedagogic, la Liceul Industrial nr. 2, la Liceul Dragoş Vodă, până în 1991, la trei ani înainte de pensionare. Ca să-mi pot obţine drepturile de a funcţiona în învăţământ, mi-am continuat pregătirea, am făcut cercetări, am publicat studii de lingvistică, literatură şi istorie, am susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane, conferinţe, congrese organizate de biblioteci, muzee, inspectorate şcolare, universităţi şi alte instituţii. Pe parcursul carierei de profesor, am instruit şi educat zeci de generaţii de elevi, dintre care sunt cercetători în diferite domenii, medici, preoţi, călugări, ingineri, profesori, muncitori calificaţi. După mai mulţi ani de munci grele şi navete pe la diferite şcoli, au revenit urmările accidentului, fiind operat de mai multe ori. Am pe corpul meu 26 de tăieturi de bisturiu. Am avut probleme şi cu ficatul, piatră le rinichi şi colecist. Eram bănuit şi de coxartroză. În ultimii şase ani, înainte de pensionare, n-am putut să fac nici un pas fără să mă sprijin puternic în baston, iar în ultimele luni nu puteam să merg nici până în bucătărie, la masă, mâncam în pat. În această situaţie, părintele protopop al Sighetului, Mihai Oprişanu, a venit la mine, m-a luat în maşină şi, în ziua de 17 aprilie 1994, m-a dus la Mănăstirea Rohia, unde a avut loc sfinţirea întru arhiereu vicar a Prea Sfinţitului Părinte Justin Hodea Sigheteanul. Atunci şi acolo Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării, minune pe care am trăit-o cu o spaimă de nedescris. La insistenţa episcopilor şi a călugărilor am descris-o succint în broşura „O minune de la Mănăstirea Rohia”, apărută în 2004. Dar am descris-o abia după zece ani, dar şi atunci cu teama că o folclorizez, că descriind-o o cobor de la nivelul ei tainic şi sfânt, de revelaţie, la nivel de poveste. Părintele Mihai Oprişanu m-a ajutat şi în alte situaţii grele. A fost un om deosebit. În calitate de prim epitrop al Catedralei am fost alături de sfinţia sa la zidirea, pictarea şi la organizarea sfinţirii Catedralei Ortodoxe din Sighetu Marmaţiei, Cu toate greutăţile prin care am trecut, am făcut cercetări şi am scris cărţi, studii şi articole. Pe unele am reuşit să le public, altele se află în manuscris, iar altele în proiecte.

 

-Dacă ar fi să enumerăm titlurile cărţilor sau al studiilor ori articolelor publicate de dumneavoastră în numeroase reviste , broşuri şi ziare din ţară, am ocupa două pagini de ziar. Până vom vorbi despre opera dumneavoastră, îngăduiţi-mi să vă urez în numele meu şi al colegilor de la „Graiul”, multă sănătate şi un călduros La MULŢI ANI, acum, când împliniţi venerabila vârstă de 78 de ani!

Florentin NĂSUI, Graiul Maramuresului


Share
Ultima actualizare Sâmbătă, 27 Martie 2010 09:35
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


Ultimele anunturi

Linkuri

Parteneri

.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact