Romanul poate fi privit ca o oglindă a naraţiunii din Maitreyi şi asta pentru că personajele principale sunt Amrita şi Mircea Euclid (spre deosebire de romanului lui Eliade unde aceştia erau Maitreyi şi Allan). Şi care a fost prima impresie după ce am terminat romanul lui Devi? A fost aceea a unui roman autobiografic, care transcende cu mult naraţiunea şi ficţiunea în care s-a îngropat Mircea Eliade. Astfel, Dragostea nu moare este nu numai viaţa lui Maitreyi Devi, este şi viaţa celor din jurul acesteia, sentimentele, trăirile şi, nu în ultimul rând, dorinţele unei femei.

Ceea ce m-a surprins de la bun început a fost faptul că romanul a fost scris în 1972, la 40 de ani de la apariţia romanului Maitreyi. Dacă mulţi cititori au privit Dragostea nu moare drept un răspuns la cartea lui Eliade – ei bine, nu pot să nu trec dincolo de această opinie şi să văd de fapt o mărturie a unei vieţi, a unei femei din India care a avut curajul să scrie despre ceea ce a fost şi este.

Recunosc! Am căutat referinţe cu privire la romanului lui Devi tocmai pentru a vedea cum a fost primit acest roman în India. Şi asta pentru că am pornit de la premisa greşită că în India se trăieşte sub povara unor tradiţii conservatoare. Dar m-am înşelat amarnic întrucât Dragostea nu moare a fost primit foarte bine de către public, câştigând chiar Premiul Academiei Indiene.

Şi care sunt paşii urmaţi cu teamă de Maitreyi Devi înspre trecut? Aceasta, aşa cum mărturiseşte în roman, se întâlneşte cu un român în 1972 care îi trezeşte amintiri legate de un om pe care l-a iubit foarte mult şi cu toate acestea nu l-a uitat: Mircea Euclid, care nu este altul decât Mircea Eliade. Din primele pagini, Maitreyi Devi nu neagă iubirea acesteia pentru europeanul slăbănog cu ochelari, ba, dimpotrivă, o recunoaşte.

Mai mult decât atât, Maitreyi vorbeşte despre mustrările de conştiinţă pe care le are faţă de soţul ei pe care-l respectă şi-l iubeşte pentru viaţa fericită pe care i-a oferit-o. Iar aceasta se simte neputincioasă în faţa amintirilor ce năvălesc asupra ei, 1972 devenind 1930, femeia matură redevenind o tânără fată de 16 ani îndrăgostită.

Ce m-a uimit în permanenţă, parcurgând paginile una după alta? Cred că a fost tocmai înfiriparea iubirii între doi tineri, modalităţile atât de diferite de a privi viaţa, cruzimea unui autor care a putut să se prezinte într-alt mod decât cel adevărat. Şi cu toate acestea nu putem să îi judecăm pe niciunul dintre autorii celor două romane: pentru că secretul acestora este dus în mormânt cu ei, pentru că niciodată nu vom ştii ce i-a legat şi ce i-a dezlegat cu adevărat. Va trebui să ne mulţumim cu ceea ce ne oferă aceştia prin romanele lor.

Este extrem de interesantă scrierea lui Devi şi asta pentru că autoarea nu vorbeşte doar despre iubirea ei care apare ca un boboc pentru Mircea, aceasta prezintă totodată o lume pe care am putut-o cunoaşte şi din paginile romanului lui Eliade, India anilor 1930 sub dominaţie colonială britanică. Am putut vedea dincolo de caste, dincolo de tradiţii, direct în interiorul unei familii de intelectuali care se schimbă potrivit vremurilor, care se mulează timpurilor acelea.

Maitreyi este o tânără care scrie poezii, o fată cu un potenţial deosebit şi care îşi cunoaşte aceste calităţi, motiv pentru care totuşi nu face abuz de ele. Îşi respectă părinţii, şi, cu toate acestea, după 40 de ani de la iubirea sa neîmplinită nu se sfiieşte să privească adevărul în faţă şi să vorbească despre problemele din interiorul familiei sale, de la părinţi până la rude apropiate. Şi da, Maitreyi a iubit întâi un copac, iar relaţia acesteia cu Tagore este una extrem de subtilă, ca de la învăţăcel la învăţat.

Un alt lucru care m-a impresionat a fost atitudinea lui Devi faţă de oamenii care poate i-au pus piedici în drumul ei înspre iubire, înspre dragostea lui Mircea. Aceasta, deşi recunoaşte vina tatălui său, inclusiv greşeala acestuia de a-şi părăsi nevasta şi copii, nu îl blamează în final şi îi acceptă calităţile şi defectele. Totodată, Maitreyi nu încearcă să îşi mascheze firea umană pozând doar în imaginea unei femei iertătoare, aceasta mărturiseşte fiecare moment de slăbiciune şi de tristeţe, chiar şi de supărare pe care le-a trăit.

Şi totuşi, fiecare cititor al romanului lui Eliade se întreabă: s-au mai întâlnit odată Maitreyi şi Mircea? Răspunsul este dat în cartea lui Devi: da, cei doi s-au mai întâlnit în 1972, când aceasta merge să-l viziteze şi, în ciuda anilor care au trecut, la vederea acestuia, Maitreyi va şti că Dragostea nu moare. Cu toate acestea, femeia este împăcată cu soarta ei, este mulţumită de viaţa pe care a dus-o şi pentru aceasta nu va blama pe nimeni. Pentru aceasta ea va scrie un roman autobiografic excelent pe care vă invit să-l citiţi şi dumneavoastră. Poate numai aşa vom putea înţelege cu adevărat iubirea aceasta pe care ne-au învăţat-o atât Mircea Eliade, cât şi Maitreyi Devi.

Sursa: Bookblog.ro