Ca şi în alte cazuri din ultimii ani, premiul Nobel pentru Literatură a venit ca o surpriză neaşteptată pentru mulţi dintre noi. Scriitoarea (nemţoaică sau româncă, alegeţi voi) Herta Müller, un nume mai puţin sonor între cele propuse, a surprins juriul cu sinceritatea prozei şi îmbinarea acesteia cu poemul în redarea unui peisaj aflat sub soarele gri al dictaturii comuniste.

Animalul inimii (denumire care se trage dintr-o legendă şvăbească) este dominat de melanjul delirant între frică şi un simbolism de mare clasă. Romanul semi-autobiografic al Hertei Müller surprinde luptele subtile, dar brutale, care şi-au făcut loc în viaţa obişnuită a celor aflaţi cândva sub regimul comunist, accentuând în mod special războiul personal al unei femei care se formează în această lume fără a se adapta vreodată cu adevărat.

Lola, o fată de la ţară care studia traduceri în cadrul universităţii, este găsită în toaletă, spânzurată de cordonul colegei sale (naratoarea). Descoperind că Lola fusese abuzată sexual (şi, indirect, de sistemul în sine), ea va trece de la neutralitate, la revoltă faţă de partid şi va reveni adesea la jurnalul femeii care s-a sinucis. Alături de prietenii ei, Edgar, Kurt şi Georg, se va afla sub atenţie şi presiune permanente din partea statului, care îi interoghează deseori, acuzându-i că sunt antisociali şi reuşind să-i “plaseze” cu munca în diferite colţuri ale ţării. Naratoarea reuşeste în final să emigreze în Germania, spre ceea ce crede că ar putea însemna libertate, însă personajele din jurul ei par să meargă pe urmele unor destine tragice. În plus, frica rămâne în continuare cusută de ea ca o umbră, pentru că emanciparea nu poate fi imediată atunci când trăieşti ani de zile controlat de teroare.

Autor: Cristina Andries

Sursa: Mixul de Cultura