Au trecut 20 de ani de la Revoluţia din 1989. Dacă la început eroii noştri erau priviţi cu respect şi recunoştinţă, în prezent, abia se mai vorbeşte de ei. Pe nedrept, un con de umbră s-a aşternut peste cei care se odihnesc în mormite şi peste faptele lor. Dar cei care au pierdut pe cineva drag în acele momente dramatice ştiu ce înseamnă trecerea acestor ani.

Împovăraţi de durere, se duc la cimitire să-şi plângă copiii, fraţii, părinţii. Drama acestora este şi mai mare când nu au decât morminte goale la care să aprindă o lumânare. Doar o fotografie pusă pe o cruce o întâmpină de fiecare dată pe mama care îşi caută în zadar copilul ucis pentru că a vrut o viaţă mai bună, a vrut libertate.

Margareta Florian este una dintre multele mame care şi-au pierdut copiii în tragicele evenimente din ’89, de la Timişoara. Fiul ei, Tiberiu Anton Florian, a plătit cu viaţa pentru că a dorit să fie liber. A devenit erou. Cu lacrimi în ochi, cu sufletul cuprins de durere, îşi aduce aminte de împrejurările în care şi-a pierdut copilul.
După ce a absolvit Liceul "Dragoş Vodă", Tibi a dat examen şi a intrat la Facultatea de Mecanică Agricolă din cadrul Politehnicii de la Timişoara. "Era un tânăr plin de viaţă, care îşi dorea mult să-şi facă un viitor. Erau vremuri grele. Mă bucuram pentru el şi abia aşteptam să vină acasă de Crăciun. Urmărind la televiziunea maghiară un reportaj despre situaţia tensionată de la Timişoara, l-am sunat la cămin pe Tibi şi l-am rugat să nu iasă pe străzi. Mi-a promis că nu va ieşi", îşi aminteşte Margareta.

• Acces interzis în spital

Era în 17 decembrie. Pe 18 decembrie, mama unui coleg a sunat-o şi i-a spus să încerce să vină la Timişoara, doarece Tibi a fost rănit şi transportat la Spitalul Judeţean şi nu avea niciun act asupra lui. În spital nu putea intra nimeni. "Am luat primul tren spre Timişoara. Era o atmosferă apăsătoare în tren. Trenul era plin de militari cu bastoane. Nimeni nu avea curajul să vorbească sau să plângă", povesteşte Margareta. 
În Timişoara, împreună cu Rudolf Lemak, un coleg sighetean de-al lui Tibi, şi o colegă care o aşteptau, s-a dus la Spitalul Judeţean. În faţa clădirii erau comasate importante forţe de miliţie, securitate, armată. Nu i s-a permis să intre şi a fost ameninţată că va fi împuşcată. Femeia le-a spus celor care păzeau intrarea spitalului că îi este rău. I s-a permis accesul în policlinică. "Am rugat o asistentă să mă lase să intru prin policlinică în spital. Speriată, aceasta m-a refuzat", a spus Margareta. A revenit şi a mai încercat să intre, dar fără rezultat.

• Căutări disperate

În 20 decembrie a reuşit cu greu să se reîntoarcă la Sighet. Au urmat clipe de disperare. "Nu ştiam nimic de Tibi. Nu doresc nimănui să treacă prin aşa ceva", spune Margareta, cu ochii în lacrimi. În luna ianuarie, a revenit la Timişoara. A luat la rând toate spitalele. Cu poza lui Tibi în mână, întreba, peste tot, de el. În zadar. A reuşit doar să afle că acesta a fost transportat de un student la spital. Mai bine de o jumătate de an, a făcut demersuri la autorităţi, în speranţa că va afla ceva despre fiul ei. După lungi insistenţe, i s-a permis să caute printre hainele provenite de la cadavrele din incinta Spitalului Judeţean. "Nu vă pot spune ce imagine era acolo. A fost groaznic. Haine pline de sânge, care miroseau îngrozitor. Urmele de gloanţe se vedeau pe îmbrăcăminte", îşi aminteşte femeia.

• Incinerat în Bucureşti

După o perioadă, a reuşit să vorbească cu medicul legist din cadrul Spitalului Judeţean, care i-a confirmat, după ce a văzut poza lui Tibi, că a murit prin împuşcare. Tot acel medic i-a spus că s-au făcut fotografii cu cadavrele aduse, dar filmele au fost confiscate de Securitate. Încet-încet, începeau să apară indicii. În anul 1991, i s-a înmânat şi certificatul de deces. "Orice speranţă mi-a fost năruită. Tibi a murit pe 17 decembrie împuşcat", a spus Margareta. În urma anchetelor făcute de mass-media, Margareta a aflat că şi cadavrul lui Tibi, alături de alte cadavre, a fost ridicat şi dus la Bucureşti, unde au fost incinerate, iar cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal. Mama îndurerată i-a făcut un mormânt fiului căzut. L-a "îngropat" creştineşte. Dar mormântul este gol, precum e şi sufletul ei.

• …Viu în amintirea celor dragi

Cel care l-a văzut pentru ultima oară în viaţă pe Tiberiu este un alt erou al revoluţiei - sigheteanul Sebastian Văleanu. Anul 1989 i-a găsit pe amândoi studenţi la Timişoara.
"Îmi este greu să vorbesc. Chiar dacă au trecut 20 de ani, evenimentele prin care am trecut şi moartea bunului meu prieten Tibi m-au marcat. Puteam fi eu în locul lui. Este trist că lumea a uitat ce a fost atunci şi nu este drept să uităm atât de repede aceste momente care au deschis drumul spre democraţie", zice Sebastian, îngândurat.
Cei doi tineri aşteptau cu nerăbdare sosirea vacanţei de iarnă. Îşi făceau planuri pentru sărbători. Nu a fost să fie aşa. În loc de colinde, au avut parte de şuierul gloanţelor de mitralieră.

• Începutul sfârşitului

"Evenimentele au început la Timişoara încă din data de 14 decembrie. Atunci s-au adunat primele grupuri de cetăţeni. Încă nu ştiam nimic de intenţia autorităţilor de a-l evacua pe pastorul Tokes. Abia în 15 decembrie am observat că s-au strâns tot mai multe persoane în Piaţa Maria, în faţa casei lui. Văzusem aceste grupuri şi în data de 14 decembrie, dar nu ştiam de ce se adunaseră. Am auzit pentru prima dată cuvinte care cereau căderea regimului şi a dictaturii lui Ceauşescu", rememorează Sebastian.
În seara de 15 decembrie, oamenii au oprit circulaţia tramvaielor în zona Pieţei Maria. Tot atunci, au fost scandate primele lozinci anticomuniste: "Jos Ceauşescu! Jos comunismul!" Sebastian s-a alăturat acestor protestatari, urcându-se în spatele unui tramvai oprit. În 16 decembrie, în zona căminului studenţesc, s-au auzit primele focuri de armă. "Dacă în 14 decembrie grupurile de protestatari erau mici, în 16 decembrie au devenit tot mai numeroase. În 17 decembrie, Timişoara a devenit un oraş asediat de armată, miliţie, Securitate. Atunci a început să se tragă direct asupra manifestanţilor", povesteşte Sebastian.

• Eroul de după moarte...

Tiberiu a fost declarat cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei. Imediat după 1989, autorităţile îşi mai aduceau aminte de el şi depuneau o coroană la mormântul său. În ultimul timp, însă, au uitat că Sighetul are un erou de care nu pot fi decât mândri şi că poate mulţi îşi datorează scaunele călduţe tocmai sacrificiului acestui tânăr, care nu a ezitat să înfrunte tirania. "Mă doare foarte tare această atitudine. Tibi ar fi împlinit, pe 26 decembrie 1989, 20 de ani. A fost împuşcat de tineri din generaţia lui, aflaţi în armată", arată Margareta. 
Ciudat este faptul că a primit citaţii atât pe numele ei, cât şi pe al lui Tibi, în cadrul procesului în care erau implicaţi generalii Stănculescu şi Chiţac. 
"Înţeleg să-mi trimită mie, care sunt parte civilă în acest proces, ca toţi ceilalţi urmaşi ai celor căzuţi la Timişoara, dar să trimită citaţii pe numele băiatului decedat... Oare ei nu ştiu că el nu mai este şi că ce a mai rămas din el a fost aruncat într-o gură de canal din apropierea crematoriului «Cenuşa» din Bucureşti?", se întreabă mama.

• 20 de secunde de coşmar

În 17 decembrie, o parte dintre studenţi a dorit să se alăture manifestanţilor, care se îndreptau spre Calea Girocului. Printre ei se găseau şi Sebastian şi Tibi. Au întâlnit un pluton de militari echipaţi de război.  "Plutonul a luat poziţie de tragere şi a deschis focul asupra noastră. Înainte ca soldaţii să deschidă focul, m-am aplecat să îmi leg un şiret. M-am aruncat după un plop, care a fost efectiv tăiat de gloanţe. Focul a durat 20 de secunde. Gloanţele îmi şuierau pe la urechi. După ce şi-au golit încărcătoarele, soldaţii au plecat. Cel mai şocant moment al vieţii mele a fost când m-am ridicat şi l-am văzut pe Tibi, alături de alţi patru colegi, la pământ. Tibi era împuşcat în patru locuri. Gloanţele îi loviseră gâtul, umărul, pieptul şi stomacul. Când m-am apropiat de el, era încă în viaţă. Am încercat să-i duc pe colegii răniţi la spital. Pe străzi nu se putea circula, nu aveam de unde da telefon", îşi aminteşte Sebastian. Au cerut ajutorul studenţilor arabi, care aveau maşini personale. "L-am pus pe Tibi pe bancheta din faţă, iar pe ceilalţi în portbagaj. Am crezut că îi putem salva. A fost ultima oară când i-am văzut", arată sigheteanul.

• "Săltat" de Securitate

S-a întors pe Calea Girocului, pentru a se alătura celorlalţi manifestanţi. Acolo era un adevărat război. Au fost aduse şi tancuri. "Am văzut scene terifiante: oameni îmbrăcaţi în haine militare spintecau cu baioneta braţele unor femei însărcinate. Eu am fost lovit cu un pat de puşcă în cap şi am leşinat", mai spune tânărul. Când şi-a revenit, s-a îndreptat spre căminul studenţilor. Era plin de sânge şi în stare de şoc.  În 19 decembrie, a plecat spre casă, cu trenul. Când a ajuns la Sighet, a fost întâmpinat de ofiţeri de securitate. "M-au luat direct de la gară şi mi-au spus că sunt arestat la domiciliu. Mi-au mai spus să merg acasă, să nu ies şi să nu iau legătura cu nimeni", îşi aminteşte Sebastian.

• Bătăi şi interogatorii

A fost chemat la Securitate, unde a început interogatoriul, condus chiar de şeful Securităţii. "M-au şi bătut, dar, după bătăile de la Timişoara, acestea erau floare la ureche. Mi s-a cerut să spun tot ce am făcut la Timişoara. Voiau să ştie tot. Prima dată am vrut să neg. Ştiam ce mă aşteaptă. Dar ce m-a şocat cel mai tare a fost că mi-au arătat o fotografie cu mine când urcam în tramvaiul din Piaţa Maria, în data de 15 decembrie. Mi-am dat seama că nu mai are rost să neg. Ştiau deja totul. M-au ţinut la Securitate până a doua zi. Am avut noroc că a căzut regimul în 22 decembrie. Altfel, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
Nu îmi pare rău că am participat la evenimente şi aş face-o din nou dacă ar fi nevoie. Ce este trist e că autorităţile ne-au uitat. La manifestările dedicate Zilei Naţionale, de exemplu, nici nu am fost chemat. Nu merităm acest tratament. Nu vrem decât puţin respect, şi atât", a conchis eroul uitat.

Liviu Siman

Sursa: Glasul Maramuresului