Majoritatea tinerilor români se gandesc la Ion (1920) si Pădurea Spânzuraţilor (1922) – şi poate Răscoala (1932) – atunci când aud de Liviu Rebreanu. Acelaşi autor le aduce probabil în minte pagini întregi de comentarii dictate la clasă, manuale sterile de limba româna şi volume de comentarii care „asigurau” o notă bună la bacalaureat.

În timpul liceului, dintre cele trei romane rebriene menţionate mai sus, cel mai mult mi-a plăcut Pădurea Spânzuraţilor. Imediat după ce am terminat-o de citit am dorit să lecturez şi Adam şi Eva (1925). Auzisem despre Adam şi Eva că era o carte despre reîncarnare şi metempshihoză cu multe scene violente, care se înscrie, alături de Pădurea Spânzuraţilor, în categoria romanelor psihologice rebriene. Cu toate că vedeam în fiecare zi cotorul cărţii Adam şi Eva în bliblioteca din bucătărie, chiar deasupra dulapului unde ţineam pâinea şi zahărul, nu am ajuns să o citesc în timpul liceului.

De fapt, au trecut 10 ani de la absolvirea liceului din Arad iar între timp biblioteca din bucătorie a fost mutată şi pâinea pe care o serveam zilnic a fost înlocuită cu orezul thailandez. Dar, la ediţia a doua a Schimbului de Cărţi din Thailanda, am intrat în posesia carţii Adam şi Eva, dându-mi astfel rara posibilitate de a citi literatură românească la 7000 de kilometri depărtare de casă.

Adam şi Eva este structurată în şapte capitole, fiecare reprezentând o nuvelă care la prima vedere pare a fi de sine stătătoare, dar care de fapt se leagă de „povestea” din capitolul-nuvelă precedent. „Firul roşu care leagă cele şapte capitole” (despre care însuşi Rebreanu vorbea în Geneza romanului Adam şi Eva) face ca următoarea întrebare să fie ridicată: Este Adam şi Eva un roman sau un ciclu de nuvele cu ramă? Răspunsul dat de criticii literari este varianta a doua.

Firul epic al cărţii se desfăşoară de-a lungul a şapte vieţi ale aceluiaşi suflet care încearcă necontenit să se unească cu sufletul pereche, aducând astfel aminte de mitul platonician al androginului. Cifra şapte şi multiplii lui apar obsedant nu doar în structura cărţii (şapte vieţi, şapte capitole cu şapte părţi fiecare) dar şi pe parcursul naraţiunii, reprezentând zile de naştere, date ale morţii, perioade de călătorii, ritualuiri antice etc.

Personajele feminine ale acestui „fals roman” (după cum este numit de către unii critici) dau titlul fiecărui capitol-nuvelă: Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne şi Ileana. Dar Adam şi Eva urmăreşte povestea personajului masculin al perechii, iar sufletul acestuia se reîncarnează de şapte ori în indianul Mahavira, egipteanul Unamonu, babilonianul Gungunum, cavalerul roman Axius, călugărul german Adeodatus, doctorul francez Gaston Duhem şi, în final, românul Toma Novac. Pe parcursul capitolelor se observă o creştere în statutul bărbatului de la membrul unei caste inferioare la un filozof cu o stare materială foarte bună, sugerând astfel apropierea de ultima reîncarnare şi înţelegerea tainelor sufletului. Cu toţii sunt eroi tragici care vor suferi morţi violente iar iubirea lor va rămâne neîmplinită până la a şaptea moarte, când, în cele din urmă, sufletele se vor uni.

Faptul că acţiunea fiecărui capitol se desfăşoară pe meridiane şi în civilizaţii diferite, care variază de la India antică din Capitolul I până la România începutului secolului 20, face din Adam şi Eva şi o interesantă lecţie de istorie. Bărbatul în veşnica sa căutare a sufletului pereche este profund influenţat de contextul social-politic al fiecărei perioade în parte. El ia parte la călătorii, înmormântări, războaie, nunţi, epidemii şi revoluţi doar pentru aşi găsi în cele din urmă sufletul pereche, care va duce în acelaşi timp şi la condamnarea sa la o moarte violentă.

Povestea iubirii celor doi este întotdeauna scurtată de un al treilea personaj, un personaj handicap specific romanelor lui Rebreanu, care va fi şi cauza sfârşitului tragic fiecărui personaj în parte. Fără acest personaj handicap cele şapte vieţi ar fi avut un sfârşit fericit, în care sufletele celor doi ar fi îmbătrânit împreună. Nu astfel a fost viziunea lui Rebreanu care prin construcţia sistemului celor şapte reîncarnări ne face să ne întrebăm noi înşine: Oare ne-am găsit sufletul pereche?

Scrisa de Mihnea Voicu Şimăndan

Sursa: Bookblog.ro