Un mic exerciţiu de imaginaţie cere să ne închipuim orbi, să încercăm să “vedem” cum ar fi viaţa noastră în întuneric. Cred ca toţi încercăm la un moment dat să facem asta şi probabil că ne oprim din cauza aceluiaşi simţ al ridicolului: nu te poţi juca de-a schimbatul reperelor, orbirea este o altă viaţă (sau moarte?)

Nivelul scatologic al scrierii este cel care te cuprinde la început şi nu te eliberează nici măcar la final. Nu poţi să nu te cutremuri în faţa unei asemenea duhori, putreziciuni şi degradări de toate felurile. Naratorul însă nu-şi compătimeşte progeniturile romaneşti, le chinuie şi le lasă să se chinuie unele pe altele în degringolada produsă de “marea de lapte” (orbirea).

Într-un oraş nenumit dintr-o ţară nenumită, apare o “epidemie” de orbire. Rând pe rand, fără nici un motiv aparent, toată lumea orbeşte (în afara de soţia medicului). Romanul se învârte în jurul a şapte personaje, fără nume, de la intrarea lor în carantină şi până la ieşirea la lumină: primul orb, medicul oftalmolog (ironie), tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic şi soţia medicului care îi va călăuzi pe toţi spre lumină.

“Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. José Saramago nu se sfieşte să sublinieze fără echivoc toate ororile contemporaneităţii, de la lipsa de solidaritate, nepăsare în preajma durerii, declinarea responsabilităţii sau egoismul. Este o lume de haos, de mirosuri fetide, sânge, puroi şi sudoare şi în faţa lor nu-ţi poţi reprima o grimasă: de frică, de scârbă sau poate ambele. “Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa”. Totuşi ea există, reprezentată cu demnitate de soţia medicului care îşi acceptă rolul cu resemnare. Ea, care vede, îşi dă seama cel mai bine de mizeria fizică şi spirituală în care se zbat ceilalţi.

Oamenii “sunt ca nişte fantome, asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru simţuri, şi să n-o poţi vedea”. În această lume spectrală, femeile sunt batjocorite, imposibilitatea de a riposta este imobilizatoare, orbii puternici îi supun pe cei slabi, au loc asasinate (la rău se răspunde cu şi mai rău). Orbirea este receptată ca o dovadă a destinului implacabil, oamenii abandonându-şi trupurile şi spiritele acestui flagel imun şi imund.

Eseu despre orbire se constituie pe asertivitatea stilului lui Saramago, cu fraze lungi şi fără semne de punctuaţie delimititative. Cu toate acestea, romanul nu este greu de urmărit, pentru că te integrează şi-ţi vorbeşte, te pregăteşte pentru o sondare a propriului eu. Autorul şi romanul său nu cred în lacrimi. În fond, la final, cerul devine alb, simbol al unei imense neîncrederi.

“Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred ca n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd”.

Sursa: Bookblog.ro