Am parcurs romanul lui A.Vasquez-Figueroa pe nerăsuflate, căci intriga sa perfect elaborată ţine scai cititorul de carte. M-au tulburat, aşa cum era de prevăzut, dimensiunile răului din roman, dar odată închisă cartea, nu-mi puteam ierta, reţineţi ,uşoara fascinaţie faţă de Oberlus. Va fi zăcând o Carmen de Ibarra undeva în abisul sufletului meu? Să rămână retorică întrebarea…

“Iguana” este un roman cu o fabulă excelent construită, perfect pentru o ecranizare memorabilă, mai pretabil la ea decât bănuiam odată că ar fi fost “Parfumul” al lui P. Suskind. Este o carte despre rău şi despre dragoste. O alegorie despre iubirea ca o pradă, şi despre impuritatea acestui simţământ. În ce-l priveşte pe Oberlus, motivaţiile faptelor sale sunt explicite, hâd şi batjocorit se retrage pe insuliţa Hood, populată doar de albatroşi uriaşi, iguane şi foci.Trăieşte fiindu-şi suficient sieşi, autoproclamat rege al domeniului său insular. Atitudinea sa iguanieră se reflectă în trăsăturile-i definitorii – răbdarea şi aşteptarea scrutătoare în zare. Victimele sale, corăbiile acostate pe insuliţă, sunt doar aşteptate, nu atrase. Dacă Iguana Oberlus este Răul, atunci prăzile sale nu i-ar putea nicicând reproşa că le-ar fi momit. Ele poposesc pe insula groazei, acceptă deliberat să-şi asume riscul necunoscutului. De aici încolo, intervine încălcarea teritoriului unui rege.

Navigând spre insulele Galapagos, îmbarcată pe goeleta ILLUSION, bogată, fatal de frumoasă, adorată de bărbaţi şi de soţ în particular liberă şi libertină, C. de Ibarra, spontană şi instinctuală, decide prin VOINŢA ei acostamentul, trecerea din apele calme ale binelui, pe insula pietroasă a răului. O veritabilă Evă, incapabilă a-şi domoli curiozitatea şi dorinţa de senzaţii proaspete, Carmen de Ibarra se încarcerează benevol, ea este în fapt sclava egoistelor sale plăceri. Ea caută un paradis pierdut, căci insula reprezintă deopotrivă o altă variantă a grădinii desfătărilor din tradiţia medievală. Prizonieră în această hortus conclusus, femeia ajunge să guste plăceri sexuale indicibile, pe care nu le va fi cunoscut cu bărbaţii frumoşi din viaţa ei de până atunci. Staticul şi rugosul Oberlus o transportă pe culmile unei plăceri de a cărei existenţă nu ştiuse. Dispreţuitul perpetuu devenit rege, Oberlus, putea decide moartea Carmencitei de Ibarra, dar o eliberează. Este o altă formă de a spune “te iubesc”.

Nu am putut ocoli ispita de a vedea în cuplul Carmen – Oberlus, elementele tot mai fantasmatice, mai virtualizate, ale cuplului contemporan. Ea avidă de lux şi de plăceri noi, devoratoare şi nestatornică, el tot mai însingurat şi mai dispreţuit într-o societate matriarhală, copleşită de cultul femeii-obiect. Mesajul cărţii l-am găsit până la urmă în defavoarea femininului, căci Oberlus este cel care îşi depăşeşte limitele, dovedindu-se capabil de iubire, timp în care femeia rămâne impasibilă şi crudă. Iar simbolul bachelardian al apei feminine, fertile, îmi apare răsturnat acum, căci sufletul bărbatului este în carte oceanul liniştit peste care trece tumultoasă o goeletă, aceasta reprezentând femininul tulburător şi inaccesibil.

Autor: Ancuta Giura

Sursa: Bookblog.ro