Memorialul durerii inseamna ca dupa 1989, dintr-un sentiment de vina pentru absenta ta din lupta anticomunista, sa iei camera de filmat in brate si timp de 16 ani sa alergi prin tara, pentru a smulge marturii (pretioase si infioratoare) din gurile victimelor fostului regim, pentru a deschide portile inchisorilor (mai inainte de a fi renovate si “vopsite in culori pastel”), inchisori in care au fost chinuiti milioane de oameni nevinovati, pentru a-i intervieva pe cei mai crunti ofiteri de securitate, pentru a face putina dreptate si lumina in bezna de teroare si minciuna a stalinismului brevetat in Romania. Sa ai puterea de a asculta sute de marturisiri zguduitoare, ca un fel de duhovnic al istoriei recente si nestiute. Sa rezisti cand cel mai diabolic tortionar, Alexandru Nicolschi, incepe sa urle la tine, in timpul interviului, ca la puscariasii pe care ii teroriza. Sa-l auzi pe Liviu Borcea, criminalul premiant de la Canal, cum neaga cu un calm celest vreo crima sau vreo forma de abuz petrecute in sectorul lui, ba chiar pretinde ca detinutii aveau alimentara in lagar si valize pline cu mancare sub paturi. Sa te transformi intr-un formidabil procuror al memoriei, semnand prin emisiunile tale sute de condamnari laneuitare. Si pentru toate acestea, sa primesti amenintari cu moartea si “sfaturi” de a o lasa mai moale. Sa-ti fie programate emisiunile la orele cele mai imposibile, ba chiar sa-ti fie eliminate uneori din grila de programe pe motiv ca Televiziunea Romana nu trebuie sa se ocupe de trecut, ci de “prezent si de bucuria viitorului”. Sa fii, adica, Lucia Hossu-Longin, o doamna care, cu curaj, inteligenta si modestie, a ajutat la dezlipirea pleoapelor acestei tari care stie atat de bine sa nu vrea sa vada.

Cartea Memorialul durerii, alcatuita din transcrierea a 36 din episoadele documentarului omonim, este pur si simplu fundamentala (si imi asum pe deplin responsabilitatea adjectivului). Rareori am intalnit, chiar in carti privind totalitarismul, o asemenea concentrare de chinuri, de spaime, de intamplari incredibile si gesturi inaltatoare, de replici absolute, de fapte de un curaj inimaginabil sau de o abjectie perfecta, de eroi si de asasini. Pe langa Memorial… , orice fictiune, orice thriller sau roman politist sunt glume ridicole. Iata cateva exemple :

- lui Iuliu Maniu, lasat sa agonizeze, la aproape 80 de ani, la Sighet, i se oficiaza ultima rugaciune prin usa celulei de catre episcopul Alexandru Todea, pe atunci maturator-sef al penitenciarului;

- la Ramnicu-Sarat, Corneliu Coposu a fost tinut intr-o izolare totala timp de 8 (!!) ani. La iesirea din inchisoare, nu mai stia sa vorbeasca;

- Octavian Vulpe, la Timisoara, sta cu lanturi groase la picioare si catuse la maini, timp de 30 de zile, izolat, primind mancare la trei zile si apa la doua;

- la Jilava, in carcera, era un frig atat de patrunzator ca detinutii erau nevoiti sa alcatuiasca un lant, pentru a nu ingheta: “Fiecare se tinea de cel din fata lui, in timp ce se invarteau la nesfarsit in cerc. Cand unul dintre ei se prabusea, ceilalti il trageau si il fortau sa mearga mai departe”;

- in marturiile pastorului Richard Wurmbrand: “Ei ne-au umplut pantecele cu apa si apoi au sarit pe corpurile noastre. Pe unii dintre noi ne-au spanzurat, legandu-ne de degetele mari de la picioare”. (la intoarcerea din exil, dupa Revolutie, pastorul a pus o floare la mormantul ofiterului care l-a anchetat si l-a bagat in inchisoare. Acelasi lucru l-a facut si la mormantul sotilor Ceausescu, n.m. S.M.).

(Am citat aici mai mult despre rele si intuneric, ca sa arat din ce adancuri poate izbucni lumina.)

Nu vorbesc aici doar de o carte de istorie, ci si de una care are vocatia directa de a-sipreschimba moral cititorul. Din destinele unor Vasile Motrescu, Ion Gavrila-Ogoranu, Elisabeta Rizea, Tudor Greceanu, Paul Goma sau Gheorghe Ursu, afli pur si simplu cat de slab, amortit si las esti. Cat de mica ti-e “opera”. Cat de nestatornica si nesigura ti-e calea. Cat de seci sunt ilustrele tale teorii despre lume in fata unor vieti de un asemenea tragism. Dar e miraculos ca, in loc sa te opresti prostit in fata lor, simti cum renasc fecund in tine, oricat de mic si de prapadit ai fi, valori ce trebuie regandite: respectul fara slugarnicie, intoleranta la minciuna, simtul onoarei si al dreptatii… Da vreunul din acesti oameni vreo lectie de viata? Nu. Ei, care au mers cu adevarat pana la limitele fiintei omenesti, nu distileaza viata in invataminte marete si seci de manual de razboinic al luminii. Doar o povestesc, asa cum a fost, aspra si totusi nadajduitoare. Ceva si mai uluitor: nici unul dintre ei nu cere razbunare ! Iata ce spune dr. Miltiade Ionescu, condamndat la 15 ani de munca silnica, trecut prin Rahova, Jilava, Minele de Plumb, Oradea, Aiud, Gherla si lagarele din Balta Brailei :

“Nu vrem sa umezim ochi, sa smulgem compasiuni sau sa devenim negutatorii de orori. Noi, cei care am fost acolo, nu vrem nimic, nu cerem nimic, nu pretindem nimic, decat numai sa ne acceptati ca martori.”

Azi, in plina religie a nimicului spus sofisticat, eroii Memorialului arata anacronic. Nu au placerea morbida de a-si prezenta cicatricele, nu ne stimuleaza pofta de senzational, nu ne provoaca reactii exoftalmice, nici nu ne hranesc sadismul. Povestile lor te invata sa taci mai mult si mai cu folos… De fapt, cam asta e Memorialul: igiena spirituala, igiena a memoriei si a constiintei istorice…