Mai întâi m-a bufnit râsul când am văzut pe uşa unei librării acest anunţ: „Nu avem cărţile de la Adevărul!”. „Chiar aşa se dau în vânt românii după cărţile de la Adevărul?”, am întrebat-o pe vânzătoare. „Da, numai asta cer…”.

M-am gândit apoi mai serios: pe de o parte, e un lucru îmbucurător că în România cărţile se pot vinde ca pâinea caldă; pe de altă parte, oare cum au ajuns la o astfel de căutare aceste cărţi? Sunt convins că oamenii nu le cumpără, în general, ca să le citească. 90% dintre ele cred că decorează, frumos, bibliotecile, iar a le colecţiona a devenit un trend. Mulţi le cumpără ca şi cum ar aduna poze de la gumele cu surprize: să nu ratez Tolstoi-ul de săptămâna asta!

Problema cu aceste cărţi (şi nu doar cu cele scoase de ziarul „Adevărul”) este că sunt prost făcute şi că, în unele cazuri, editorii le aruncă pe piaţă fără minima decenţa de a întreba despre drepturile de autor. „Adevărul” a primit o sumedenie de critici pe această temă, a încălcării copyright-ului faţă de alte edituri şi chiar faţă de traducători; vedeţi două exemple aici şi aici.

Nu ştiu cu ce ar trebui să compar fenomenul cărţilor de la „Adevărul”. Cu succesul literaturii de tarabă, Sanda Brown, de la începutul anilor ‘90? Din punct de vedere al calităţii editoriale, unele cărţi măcelărite în acest circuit al bonusurilor pentru ziar se apropie sau sunt chiar sub standardele de atunci. Cu ţeapa casetelor video piratate, tot din acea perioadă? În orice caz, cert este că în România se pot vinde cărţi. Însă, în condiţiile date, ar fi recomandabil ca în acele pacheţele să fie puse doar copertele cartonate, cu titlul şi numele autorului în caractere aurii. Ar fi mai onest, şi rafturile bibliotecilor ar suferi mai puţin…

 Autor: Catalin Sturza