Nu odată mi s-a întâmplat să cunosc oameni aparent echilibraţi şi bine mobilaţi intelectual care, de la o vorbă la alta, mi-o trânteau: „Ştii că americanii n-au fost niciodată pe lună?”; „Lumea e condusă de evrei!”. Sau: „Ai văzut cum ne manipulează ăştia cu cipurile?”. Mulţi oameni inteligenţi se blochează în punctul acesta: marile teorii ale conspiraţiilor mondiale.

Am avut mereu o repulsie structurală faţă de acest mod de a gândi. Când aud astfel de gogomănii, mă abţin cu greu să nu izbucnesc într-un râs nervos. Argumentele raţionale, de regulă, nu funcţionează aici. Totuşi, de fiecare dată, încerc să-mi păstrez calmul şi să formulez obiecţii de pe poziţii logice. Alternativa ar fi să-l iau de individ de gugler şi să-i trag două palme.

Trei teorii apar cel mai frecvent: i) lumea e condusă de o forţă ocultă, etnico-economico-religioasă (marea conspirţie iudeo-masonă); ii) lucrurile nu sunt ceea ce par a fi şi guvernul/biserica ne ascund adevărul (aselenizarea misiunii Apollo 11 a fost o înscenare într-un studio de la Hollywood; atentatele de la 11 septembrie au fost puse la cale chiar de americani; Iisus şi Maria Magdalena s-au iubit carnal şi au avut copii); iii) ne merge din rău în mai rău pentru că cineva urmăreşte asta şi are de câştigat de pe urma eşecurilor noastre (suntem permanent sabotaţi de agenturi străine; Occidentul ţine România în sărăcie ca să aibă aici o piaţă de desfacere). Cele trei teorii implică, toate, faptul că adevărul ne e ascuns, că lumea e aşezată pe alte temeiuri decât cele pe care le cunoaştem în mod oficial şi că lucrurile merg prost dintr-o cauză invizibilă, însă precis identificabilă.

Iată cinci motive pentru a nu crede în astfel de teorii (mai corect ar fi să le spunem ipoteze):

1. Teoriile conspiraţiei propun o variantă ultra-simplificantă a lumii. Avantajul lor este că identifică un inamic singular, un individ sau un grup de indivizi care ar purta vina pentru toate najunsurile unei situaţii date. De asemenea, ele conţin, implicit, soluţia: înlăturarea/anihilarea individului sau a grupului de indivizi responsabili pentru răul presupus. Este vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu şi e Holocaustul naţional-socialiştilor germani. Dezavantajele sunt multiple: culpabilitatea presupusă e difuză şi niciodată verificabilă; de aceea, acţiunea de „curăţire” trebuie să fie una impulsivă, în numele unei instanţe nelegitime (sau cu o legitimitate limitată la anumite circumstanţe favorabile, precum ascensiunea la putere a naţional-socialiştilor şi instaurarea Celui de-al Treilea Reich); o astfel de faptă nu va putea fi, pe termen lung, decât regretabilă şi condamnabilă; istoria a arătat că aceste acţiuni nu au, niciodată, efectul de a înlătura răul presupus, şi asta pentru că legătura nedemonstrabilă între „cauză” şi „rău” e îndeobşte una falsă.

2. Îmbrăţişarea acestor teorii presupune negarea oricărei responsabilităţi individuale şi aruncarea întregii culpabilităţi asupra cuiva din afară. Acesta este motivul pentru care dictatori precum Hitler, Stalin şi Ceauşescu le-au folosit cu succes: patria-mamă e ameninţată de slavi şi evrei/de capitalişti/de agenturi străine, iar lupta trebuie dusă împotriva lor; până vom elimina ameninţarea, va trebui să suportăm greutăţile care decurg de pe urma ei. În realitate, aceste teorii, o variantă a „inamicului la porţi”, au fost folisote pentru a masca ororile războiului şi eşecul plenar al economiilor comuniste. Oamenii care cred în ele nu consideră că ceva e în neregulă în propriul sistem, răul e, întotdeauna, invizibil şi exterior („străinii ne fură grânele şi aurul ţării”).

3. Astfel de teorii nu se bazează pe un model comportamental şi sociologic valid. Se presupune că un grup numeros de oameni împrăştiaţi în toată planeta acţionează, din generaţie în generaţie, la unison pentru a controla finanţele lumii şi pentru a ne ţine departe de nişte adevăruri teribile. Ei se ascund atât de bine încât nimeni n-a reuşit să-i scoată la iveală vreodată, sunt atât de uniţi încât nimeni n-a dezertat vreodată şi au, întotdeauna, cauze pe care le îmbrăţişează în unanimitate. În realitate, nici un grup de indivizi nu s-ar putea comporta în acest fel de-a lungul a secole întregi. Existenţa unui inamic unitar („evreii”, „masonii”, „biserica”, „guvernul”) e mai degrabă o iluzie optică a celui ce crede în astfel de teorii, aflat mereu în căutarea unei „armate” cu care să se lupte. Şi dacă un grup de oameni foarte diferiţi, împrăştiaţi prin toată lumea, s-ar purta, pentru o vreme, precum o armată, efectele cabalei lor ar putea fi, cel mult, izolate şi marginale.

4. Teoriile conspiraţiei nu se bazează pe argumente ştiinţifice şi sunt extrem de fragile în faţa unor demonstraţii ştiinţifice. Suspiciunea că omul n-a fost niciodată pe lună a fost uşor demontată de specialişti. Ideea că o cabală controlează lumea ignoră complet multitudinea de cauzalităţi şi interacţiuni care „scriu” fiecare zi a istoriei: nimeni n-ar putea să ţină sub control acţiunile tuturor guvernelor, companiilor, grupurilor şi indivizilor din întreaga lume. Când o astfel de teorie citează în sprijinul său argumente ştiinţifice (vezi celebrele speculaţii în jurul „Codului Da Vinci”), o face într-o logică înşelătoare, manipulând subtil punctul de vedere al auditoriului. Aceste teorii sunt, de fapt, opusul analizei ştiinţifice bazată pe cercetare şi verificare a adevărului: ele pleacă de la un adevăr a priori pe care îl confirmă, iar şi iar, prin forţa zvonului.

5. A crede în teoriile conspiraţiilor nu vă va ajuta să puneţi mai multă ordine în lume şi să deosebiţi, mai uşor, adevărul de minciună. Dimpotrivă, aceste teorii nu fac decât să mărească zgomotul mediatic, să crească ponderea zvonurilor şi a informaţiilor neverificabile. O astfel de credinţă nu vă va da nici mai multă putere: ea vă justifică, în ochii dvs, propria slăbiciune, împotriva căreia nu veţi mai încerca să luptaţi. Pentru că renunţaţi să aplicaţi logica şi să cântăriţi lucrurile cu mintea dvs, o astfel de convingere, în loc să vă imunizeze, vă va face, în realitate, şi mai predispuşi la manipulare.

Românii suferă, cumva, congenital de conspirativită şi vechile teorii, care au definit cultura politică a naţionalismului comunist dus la paroxism de Ceauşescu, s-au întâlnit acum cu noile teorii globaliste. Au rezultat nişte combinaţii originale: evreii ţin România în sărăcie prin agenturile Occidentului iar guvernul român ne ascunde realitatea. Sau Uniunea Europeană reprezintă masonii şi, totodată, agenturile străine. Pe la urechile mele cred că au trecut aproape toate variantele posibile.

E un fel al nostru de a da vina pe oricine altcineva pentru orice eşec, mai puţin pe noi înşine. E şi un fond al nostru moştenit, din păcate, din cultura politică paranoică a naţionalismului comunist de care nu ne-am deparazitat, practic, niciodată. Mi-l amintesc pe Ion Iliescu strigând către mineri şi populaţie, în 1990, că în Piaţa Universităţii sunt „elemente fasciste şi legionare”. E foarte uşor să-i mobilizezi pe români cu astfel de petarde, ei sunt gata să facă moarte de om odată ce inamicul a fost bine definit şi a primit un nume demonic.

Pe de altă parte, mai tot românul ştie care-s problemele ţării şi cine e de vină pentru ele. Suferinţa e mai uşor de îndurat dacă razele X ale minţii tale străpung coaja artificială a realităţii. Cel care ştie de ce merg lucrurile prost se mulţumeşte de cele mai multe ori să dea a lehamite din mână: „evreii!” sau „occidentalii” sau „guvernul”. A pune diagnosticul te scuteşte de a încerca să cauţi o ieşire: oricum, problema e mai presus de noi şi, prin urmare, e irezolvabilă. E bine însă că ştim, că nu suntem prinşi descoperiţi şi că putem spune, oricând se întâmplă ceva rău, „vedeţi, nu v-am spus eu de la bun început?”.

Autor: Catalin Sturza