Am citit opinia unui jurnalist care spunea că scandalul Eminescu ar reprezenta „subiectul cultural al anului” şi un altul care considera Caietele Eminescu „cel mai important proiect al culturii române de după al doilea război mondial”. Cred că ambii suferă de un gust exagerat al hiperbolei. Însă scandalul din jurul caietelor cred că e un subiect care merită cercetat ceva mai în adâncime.

Scandalul îl puteţi urmări aici, aici şi aici. Pe scurt, Academia Română a facsimilat, în ultimii cinci ani, caietele Eminescu, împrăştiate în biblioteci şi arhive din Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Nu este prima tentativă de a facsimila şi publica aceste manuscrise, însă este, se pare, prima care a reuşit să depăşească toate dificultăţile tehnice şi financiare. Cele 40 de volume, conţinând 14.000 de pagini scrise de Mihai Eminescu, sunt dublate de CD-uri cu fotografii ale textelor. Iniţiativa Academiei a fost criticată dur de Ioana Bot (un respectabil eminescolog clujean), în „Dilema Veche”, şi de Constantin Vică, în „Dilemateca”. Ei au reproşat Academiei Române că a aruncat pe geam 2,41 milioane de dolari pentru o ediţie care e o simplă copie fără pretenţii filologice şi că CD ROM-ul e o bătaie de joc, fiind lipsit chiar şi de un elementar motor de căutare. Andra Matzal a sintetizat toate aceste opinii critice în „Cotidianul”, pornind de la informaţia că un oarecare Mircea Popescu l-ar fi denunţat la DNA pe Eugen Simion pentru proasta folosire a banilor publici.

După lectura din „Cotidianul”, eram gata să vituperez şi eu, iarăşi, împotriva Academiei. Deja aveam concluziile în cap: „Bravo, băieţi, şi la mai mare!”, le-aş fi zis acestor cârpaci care nu au fost în stare să ducă la bun sfârşit o treabă elementară la care s-au înhămat pe bani mulţi. Nu e foarte greu să vituperezi împotriva Academiei şi, de cele mai multe ori, motivele sunt întemeiate. De pildă, abia a trecut o săptămână de când unii distinşi academicieni s-au întâlnit pentru a începe să-şi pună în practică visul: ridicolul Panteon al României pe care visează să-l ridice nicăieri altundeva decât în Parcul Tineretului.

O anchetă culturală

Însă din articolul Andrei Matzal lipsesc două lucruri. În primul rând, lipseşte echidistanţa jurnalistică. Să ne înţelegem: Andra Matzal, pe care altfel o consider un jurnalist capabil şi imaginativ, realizează în „Cotidianul” o anchetă pe un subiect cultural. Într-o anchetă care incriminează o instituţie sau o persoană e nevoie şi de reacţia părţii incriminate. Altfel, materialul nu pleacă la tipar/nu apare pe net. Andra Maţal a reuşit să obţină părerea „unui angajat al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă”, în timp ce Eugen Simion nu ar fi răspuns la telefon. O înţeleg, pentru că am avut şi eu de a face cu Academia şi ştiu ce greu se poate obţine uneori o părere „din interior”. Însă, în forma din „Cotidianul”, tentativa de a discuta cu „tipii cei răi” pare mai degrabă o bifare, la suprafaţă, a acestei cerinţă elementare a unei anchete, pentru a trece repejor la „scandal”.

Al doilea lucru ce lipseşte din articolul Andrei e o minimă investigaţie. Practic, ceea ce a făcut ea în „Cotidianul” nu prea e jurnalism. E compilarea unor opinii de un singur sens. Un jurnalist cultural e dator să urmărească sursa banilor. Andra Matzal ia suma vechiculată de Ioana Bot şi o dă ca atare, fără o minimă verificare. Ei bine, sunt 99% sigur de asta, suma reală este cea pe care v-o dau eu aici.

Să nu fiu înţeles greşit: nu mă erijez în avocatul lui Eugen Simion, nu sunt purtătorul dreptului la replică al Academiei şi nu-mi asum în nici un fel afirmaţiile acesteia. Eu m-am dus să cer şi părerea părţii incriminate, nu a venit acea parte la mine. Citind materialele din „Dilema veche” şi din „Cotidianul”, mi-am spsu: da, iată un subiect. Dacă cea mai mare parte din ceea ce afrimau Ioana Bot, Constantin Vică şi, în sinteză, Andra Maţal ar fi fost corect, nu mi-ar fi rămas decât să pun notiţa revoltată, pe blog. Însă, practic, după ce am cerut părerea celeilalte părţi, mi-am dat seama că cei de la „Cotidianul” nu au dus munca nici până la jumătate. Ca de obicei, există un subiect aici, însă acela nu e scandalul senzaţional pe care cred că l-au descoperit ei. O să vă las însă pe dvs să decideţi, după ce citiţi până la capăt cele de aici.

X şi Y

Am dat două telefoane, am trimis un email, am ieşit la un suc. Îi voi numi pe interlocutorii mei „Sursa X” şi „Sursa Y”. Nici una din surse nu e, să fie clar, Eugen Simion! Părerea lui Eugen Simion o găsiţi, separat, aici. Oamenii din institutele de cercetare ale Academiei pe care îi cunosc eu sunt profesionişti timizi şi disceţi. Nu le place publicitatea, nu le place să le apară numele în presă. M-au rugat să le păstrez anonimatul şi aşa o să fac, deşi cred că ar fi fost mult mai util să-şi asume ei înşişi părerile, sub semnătură. Nici unul dintre interlocutorii mei nu a fost implicat direct în proiectul manuscriselor, însă îl urmăriseră de-a lungul timpului şi aveau despre el viziunea specialistului. Amândoi erau foarte revoltaţi.

O paranteză, aici, şi apoi reproduc partea esenţială a conversaţiei pe care am purtat-o cu ei. Lucram în redacţia cotidianului „Averea” când a izbugnit scandalul DGLR (Dicţionarul General al Literaturii Române). Citisem câteva păreri critice în „Observatorul cultural”, am sunat nişte colegi care scriseseră deja despre Dicţionar şi i-am intervievat în legătură cu hibele acestuia. Multe dintre observaţii erau legate de conţinutul dicţionarului, deşi erau şi obiecţii privitoare la modul de realizare al acestuia. Punând cap la cap interviurile, aş fi putut avea un articol de scandal. Argumentele erau devastatoare - dicţionarul, cred şi acum, e foarte inegal, e lipsit pe alocuri de ţinută ştiinţifică şi e plin de lacune. Însă eu eram dator să semnez o anchetă, „Averea” avea pe atunci pretenţii de ziar de calitate.

Nu puteam să public nimic fără părerea unor oameni din interior, care îşi puseseră semnătura pe dicţionar. Iar acei oameni, după cum v-am spus, sunt timizi şi urăsc publicitatea. Aveam o mulţime de obiecţii la obiecţii, unele foarte bine arguemntate, însă nu aveam nici un nume care să le susţină. Până la urmă a fost de acord să răspundă chiar Eugen Simion. Când a văzut, în ziua următoare, pagina de cultură, cu trei critici literari (unul era chiar Paul Cernat) care mitraliau Dicţionarul şi cu un singur argument - al său - în apărare s-a făcut foc. Degeaba am încercat să-i explic, mai târziu, că nici unul dintre colegii domniei sale n-a vrut să-şi asume o ieşire în presă. Am fost acuzat că am manipulat ancheta şi am primit, probabil, ştampila de persoană cu intenţii rele. Pot trăi şi cu stigmatul ăsta, însă acum va trebui să mă credeţi pe cuvânt (dumneavoastră, nu domnul Simion): X şi Y n-au nici un interes direct în acest proiect şi au acces la informaţii relevante „din interior”.

Discuţia

Sursa X: „Cifrele au fost date după ureche. S-a vorbit de 2 milioane şi jumătate de dolari, sugerându-se, prin modul confuz de întocmire a materialelor din presă, că toată această sumă ar fi fost investită în CD-uri cu poze făcute după manuscrisele lui Eminescu. Or, în primul rând e vorba de o sumă totală mai mică de 700 000 de euro. Diferenţa până la cifele vechiculate e de aproape 2 milioane de euro! Această sumă de sub 700 000 de euro a fost investită aproape integral în reproducerea PE HÂRTIE a manuscriselor. În CD-uri nu s-a investit aproape nimic - 2-3 RON per CD”.

Sursa Y: „De ce? Pentru că nu au fost bani pentru asta. Proiectul a fost gândit şi bugetat pentru reproducerea pe hârtie a caietelor lui Eminescu, unde se află cea mai mare parte a poeziilor lui, rămasă nepublicată în timpul vieţii. Nimeni din grupul care s-a ocupat de reproducerea manuscriselor eminesciene nu a primit bani pentru asta - tocmai pentru a se evita din capul locului orice discuţie”.

Sursa X: „Constantin Vică vorbea de 900 000 de euro cât ar fi costat proiectul Nietzsche. Dar proiectul Nietzsche a privit exclusiv mediul online, care este mai scump decât cel propriu-zis editorial”.

„Sursa Y”: „Şi o astfel de ediţie nu se face prin trecerea manuscriselor printr-un program performant de recunoaştere a caracterelor - astfel de afirmaţii pot face doar cei care nu au cea mai mică idee despre cum arată aceste caiete şi despre ce înseamnă editarea filologică”.

Sursa X: „Graficianul Mircia Dumitrescu a venit cu o metodă inovativă, prin care a mărit contrastul paginilor. Manuscrisele sunt ilizibile, şi nu doar pentru că Eminescu scria ilizibil. De pe paginile lor nu se mai înţelegea nimic. Acum, în facsimil, ele pot fi citite mai uşor. Unii au reproşat Academiei că a lăsat şi paginile albe în ele. Dar, în definitiv, acesta a fost scopul: reproducerea lor integrală, pagină cu pagină, pentru ca orice specialist sau instituţie cu suficient capital intelectual şi financiar să poată trece acum la realizarea unei ediţii ştiinţifice, care să corijeze defectele ediţiei Perpessicius.”.

Sursa Y: „Un alt reproş a fost acela că s-a făcut de mântuială o ediţie ştiinţifică. Proiectul a fost criticat pentru că nu ar fi o ediţie ştiinţifică. Dar NU a fost gândit ca o ediţie ştiinţifică. E doar o formă de a păstra nişte manuscrise iremediabil distruse într-o copie care restituie datele lor originale. Manuscrisele lui Eminescu au fost clasate, de acum, gata, nimeni nu mai are acces la ele. Academia a folosit această finanţare pentru a le reproduce în condiţii grafice cât mai bune, într-un tiraj de 750 de exemplare. A folosit un scaner special, care nu a afectat documentele, şi o hârtie de import, foarte scumpă şi rezistentă. Acesta a fost scopul finanţării”.

Sursa X: „Acest tiraj e destinat, în cea mai mare parte, bibliotecilor din ţară care vor primi exemplarele gratuit. Câteva manuscrise au fost păstrate pentru vânzare, în cazul că cineva ar fi interesat. Preţul e de ceva mai mult de un milion de lei pe volum. E un preţ rezonabil, cred eu, pentru a putea consulta oricând manuscrisele lui Eminescu.”.

Sursa Y: „Gândiţi-vă cât de dificil era, până acum, accesul la manuscrisele lui Eminescu. Acum, prin acestă ediţie, le va putea consulta oricine. Ele sunt reproducerea precisă a documentelor originale, nimic nu a fost omis, nimic nu s-a modificat”.

Sursa X: „Şi nu meritau cheltuiţi 700.000 de euro pentru manuscrisele lui Eminescu? În definitiv, Eminescu e un mit, cel mai important pe care îl avem, poate. Şi nici nu e un mit dăunător. E un mit frumos”.

Nota mea: Eu am văzut facsimilele şi, într-adevăr, concluzia te izbeşte: nici un OCR, oricât de performant, nu ar putea scoate nimic de acolo. Scrisul de mână al lui Eminescu, îngropat în mâzgălituri, desene şi pete de creneală, nu se poate digitaliza. O ediţie a manuscriselor lui Eminescu pe net, cu motor de căutare, e exclusă. Poate că CD-urile au fost o gafă, un apendice inutil. Ele au deturnat cea mai mare parte din atenţia presei, care a crezut că s-a încercat digitalizarea manuscriselor. Singura soluţie pentru digitalizare ar fi să baţi caietele de mână, caracter cu caracter, în calculator - dar asta ar însemna deja multă muncă de interpretare ce ar echivala cu o nouă ediţie critică.

Altfel, un calcul simplu, 700.000 de euro investiţi integral în tipografie / (40 de volume x 750 de ex. tiraj), arată că suma de producţie per volum e de 23.3 euro. Preţul de vânzare al unui volum (nu tot tirajul e destinat însă vânzării) e, în medie, de 150 Ron (36.5 euro). Eugen Simion a susţinut în numeroase rânduri că „publicarea manuscriselor este o idee mai veche a lui Constantin Noica - filosoful a scris o carte întreagă pe această temă, «Introducere la miracolul eminescian» -, care nu a reuşit să vadă acest lucru realizat din cauza birocraţiei şi a mijloacelor tehnice precare”. În 1998, Editura Humanitas a încercat să tipărească manuscrisele eminesciene, însă a abandonat proiectul, deoarece condiţiile de copiere propuse atunci s-au dovedit inadecvate.

Spuneam că există totuşi un subiect aici. Acesta ar fi destinaţia manuscriselor. Câte au fost scoase spre vânzare, unde se vând ele, câte se duc la biblioteci? E clar că manuscrisele lui Eminescu nu pot fi vândute într-o ediţie de masă şi preţul de producţie este, oricum, destul de mare. Dacă e o finanţare pentru publicarea manuscriselor şi distribuţia lor în biblioteci, de ce s-au scos unele dintre ele spre vânzare?

Ioana Bot are câteva argumente în acest punct. Şi diferenţa pe care o face domnia sa între o ediţie genetică şi o ediţie anastatică e importantă. Ediţia anastatică e ceea ce a făcut în fond Academia - un „xerox mai performant” al manuscriselor, accesibile pe scară mai largă. „Există o listă a bibliotecilor publice cărora Academia le-a oferit, gratuit, seria completă şi care o au?”, se mai întreabă Ioana Bot. Acestea sunt detalii care merită urmărite, dar care, expuse ca atare, ar face mai degrabă obiectul unei dispute între specialişti. Nu ar mai ieşi, în orice caz, „scandalul cultural al anului”.

 Autor: Catalin Sturza

Sursa: Catalinsturza.ro