Pentru neiniţiatul într-ale esoterismului tradiţional, volumul luiMircea Eliade este cu adevărat edificator. Nerealizând o simplă şi anostă trecere în revistă a unor surse la mâna a doua, autorul dezvăluie cititorului fundamentele şi viziunea esenţialmente diferită ce însoţeşte orice cale sacră. Mai mult decât o mostră de exhibiţionism bibliografic, cum vor ajunge mai toate cărţile sale ulterioare, Alchimia asiatică e un corpus sintetic, abisal în profunzimea modului de abordare a tematicii propuse.

În ciuda proporţiilor sale reduse, volumul egalează – fără nici un dubiu – excursurile monoton desfăşurate pe parcursul miilor de pagini irosite ale nenumăraţilor “specialişti” grăitori (doar) de la înşelătoarea înălţime a catedrei universitare. Sub titlul Alchimia asiatică, două studii îşi găsesc locul: Alchimia chineză şi indiană, Cosmologie şi alchimie babiloniană. Publicate în anii ‘30, acestea depăşesc cu uşurinţă majoritatea scrierilor din epocă, atingând un punct critic în înţelegerea tematicii alchimice. Laolaltă cu lucrarea luiJulius Evola, Tradiţia hermetică, volumul lui Mircea Eliade constituie o piatră de temelie în descoperirea adevăratei feţe a Artei Regale.

Într-o epocă obsedată de frenezia progresului, de experimentul ştiinţific empiric şi raţionalizarea excesiva şi forţata a tuturor perspectivelor vieţii umane,Mircea Eliadeîntreprinde un act de curaj şi luciditate, dezvăluind contemporanilor săi ancoraţi în noilemituri laice o viziune asupra lumii care a fost aproape dată uitării. Privind sceptic cuantificarea şi confiscarea noţiunilor de spaţiu şi timp în numele cvasi-sanctificat al ştiinţei profane biruitoare, autorul reiterează concepţia tradiţională şi calitativă asupra acestor elemente, arătând că paradigma modernă e atât lipsită de sens, cât şi de legitimitate.

Punctul de plecare al cărţii este ideea conform căreia alchimia nu este – după cum predominant s-a crezut ulterior Renaşterii – o forma primitivă şi primară a unei ştiinţe aflate în stare incipientă, nu este o pre-chimie cu sens empiric şi experimental, nu e un prolog mundan al unei ştiinţe profane, ci o cale a realizării spirituale, a iluminării care trebuie privită sub semnul perfecţiunii şi completitudinii.

Câteva alte idei principale se desprind de-a lungul volumului. Astfel, una dintre ele reflectă caracterul esoteric, profund interior al alchimiei tradiţionale. În acest fel, artaalchimică apare ca o operaţiune mistică de transmutare spirituală a agentului făptuitor, iar nu o transformare materială şi exterioară a unor elemente naturale. Şi totuşi, în paralel cu această alchimie autentică ce tânjea sprea atingerea perfecţiunii apare şi alchimia cu caracter mundan, ce are ca scop transmutarea metalelor. În tradiţia extrem-orientală a taoismului se face, aşadar, diferenţierea între alchimia esoterică ce utilizează doar “sufletul substanţelor” şi alchimia exoterică ce foloseşte substanţe tangibile, privite în materialitatea lor. Acest clivaj ideatic între cele două iterări ale alchimiei îl face pe Mircea Eliade să noteze “a urmări istoria conflictului subteran dintre experimentarea mistică şi experimentarea ştiinţifică înseamnă a da seama de toate transformările care au condus la naşterea lumii moderne“.

Trecând peste imaginea-clişeu aruncată pe seama alchimiei ca şarlatanie de bâlci ce vizează obţinerea aurului bunăstării, autorul demonstrează ca imaginea “transformării metalelor” este o amplă alegorie iniţiatică, un sistem simbolic ce facilitează transmiterea cunoaşterii inexprimabile în cadrul unui limbaj profan finit. Astfel, lungul traseu de la “plumb”, la “aur” semnifică transformarea interioară a adeptului ce porneşte din starea unui metal greu, impur ce semnifică legătura solidă cu lumea fenomenală, spre starea unui metal nobil, usor, de esenţă solar-celestă, spre lumina pură ce emană din Absolut.

Exemplificând din plin în cele trei tradiţii analizate, Mircea Eliade dezvăluie esenţa comună a experienţei alchimice. Atât în taoismul chinez, în hinduismul indian şi în credinţele pre-hermetice şi pre-alexandrine ale vechilor babilonieni, se descoperă liniile fundamentale ale “Artei Regale” (Ars Regia după cum a fost ea numită în spaţiul european). Astfel, concepţia clasică a corespondenţei dintre Microcosm şi Macrocosm se regăseşte mereu, dezvăluind că orice operaţiune desfăşurată la nivel individual şi restrâns are un ecou universal, fiind în sine o simplă oglindire materială a unei ample transformări cosmice.

După demontarea acestor prejudecăţi moderne asupra artei alchimice, autorul explică fundamentele cosmologice şi metafizice ale demersului iniţiatic. Timpul şi spaţiulsacru sunt aduse în apropierea ideilor tradiţionale asupra purificării ritualice, precum şi în apropierea simbolismului ciclurilor naturale, cu rol de ritmare a vieţii umane în societatea clasică. Originea mitică a metalelor este analizată la rândul ei, precum şi viziunea esoterică asupra unor meserii cu valenţe de căi iniţiatice.

Dincolo de diversitatea elementelor componente, volumul lui Mircea Eliade e o mărturie în favoarea recâştigării perspectivei sacrale asupra unei căi spirituale bagatelizate de prejudecata modernităţii iconoclaste. Totodată, acesta se constituie ca o amplă apologie menită să redea acestei Arte Regale demnitatea uzurpată, menită sa anuleze ciudata idee conform căreia alchimia ar fi un simplu accesoriu la fel de profan precum bastardul său empiric, chimia. Marea Operă transpare astfel ca o metodă mistică de desăvârşire a fiinţei umane prin exteriorizarea simbolică a proceselor spirituale, prin proiectarea asupra metalelor a elementelor spirituale din interiorul său. Ambivalenţa parcursului alchimic devine evidentă –atât interior, cât şi exterior- unificând universul scindat între Microcosm si Macrocosm, anulând caracterul dual al Creaţiei structurate în prinicipii antitetice.

Parcurgând drumul de la metale ordinare la aur, metal nobil, spiritul iese din carcera mundaneităţii, atingând libertatea totală, iar alchimistul – prin proiecţia sa ambivalentă – se identifică cu metalele şi este purificat, transformat şi înălţat prin fiecare operaţiune. Iar prin opera sa, individul desăvârşeşte “natura” din jurul său, dar şi pe sine însuşi căci “prin desăvârşirea naturii, omul urmărea propria sa desăvârşire. Sensul oricărei «magii» este acesta: să obţii perfecţiunea şi autonomia, folosindu-te de exemplul şi forţele Cosmosului“. Dacă la început Mircea Eliade ne arată ceea ce Arta Regală nu e, el încheie dezvăluind extrem de precis ceea ce e, dincolo de orice aparenţe: o cale de la captivitate spre libertate, de la dependenţă spre autonomie, din întuneric spre lumină. De la Profan la Sacru…

Scrisă de Horia Ciurtin

Sursa: Bookblog.ro