În Săpânţa  există o biserică vie, o comunitate ortodoxă de la creştinarea poporului român până astăzi. În evoluţie vieţii bisericeşti din Transilvania a existat un incident istoric, când Habsburgii şi ungurii au vrut să transforme Transilvania dintr-o ţară românească ortodoxă într-o provincie catolică a statului maghiar. Aceştia au vrut să facă transformarea prin biserică; să-i treacă pe români la catolicism, la religia Habsburgilor şi a ungurilor. De aceea l-au determinat pe mitropolitul ortodox al Transilvaniei, Atanasie Anghel, să meargă la Viena în acest scop. Acolo i-au adus o mulţime de acuze nedrepte şi l-au ameninţat cu temniţa, iar dacă vrea să scape, să treacă la uniaţie. El n-a avut tăria lui Brâncoveanu să moară pentru dreapta credinţă, ci pentru a-şi salva viaţa, şi-a călcat jurământul depus întru ortodoxie şi, silit, a acceptat uniaţia. Odată ce mitropolitul a trecut la uniaţie, autorităţile străine au pretins că a trecut tot poporul, dar poporul n-a trecut, ci şi-a păstrat legea strămoşească ortodoxă mai departe.

Astfel că imperialii de la Viena, după şaizeci de ani, au constatat că românii din Transilvania sunt tot ortodocşi. Atunci au trimis război asupra lor, condus de generalul Bukow, care a venit asupra Transilvaniei cu multă armată cu muniţie, cu armament, cu tunuri şi cu ordinul dat armatei să distrugă prin foc bisericile şi mănăstirile de lemn şi să le dărâme cu tunurile pe cele de zid. Atunci au fost rase de pe suprafaţa pământului transilvan peste trei sute de biserici şi mănăstiri, pe care românii le-u ridicat cu multă jertfă. Acest război nu s-a făcut pentru mântuirea sufletelor românilor, ci pentru stăpânirea Transilvaniei.
Prin toate persecuţiile şi necazurile, săpinţenii au rămas statornici în credinţa ortodoxă. În 1761, când le-a murit un preot,, autorităţile le-au trimis un preot greco-catolic, dar săpinţenii nu l-au primit, ci s-au adus un preot ortodox de la Arad.
Pentru a se întări în credinţa ortodoxă, săpinţenii ţineau legături permanente cu marile centre ortodoxe din Tara Românească şi din Moldova, de unde îşi procurau cărţi sfinte de slujbă şi învăţătură ortodoxă. Cu cărţi ortodoxe şi-au asigurat ei în permanenţă biserica. Astfel şi-au adus Cartea de românească învăţătura din 1643 a mitropolitului Varlaam; Noul Testament de la Bălgrad din 1648, editat de mitropolitul Simion Ştefan; Biblia de la Bucureşti din 1688, editată de domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu; Liturghier editat în 1715 de mitropolitul Ghedeon al II-lea. Un Antologhion tipărit în 1717 la Râmnic de episcopul Damaschin Dascălul. Acesta  a fost cumpărat cu 27 de zloţi în 1745 chiar de  preotul din Săpânţa, Ion de Drăgoeşti. La îndemnul preotului Grigore Mihali, credinciosul Stan Toader a legat această carte în 1814. Iată cum preoţi şi credincioşi s-au îngrijit
tot timpul să se păstreze ortodoxia în Săpânţa. Urmează alte cărţi necesare: Evanghelie de Bucureşti, din 1720, editată de mitropolitul Teodosie, cumpărată de preotul Ioan; Penticostarion de Bucureşti, editat de mitropolitul Neofit Cretanul; Catavasier de Rădăuţi din 1744, editat de episcopul Varlaam; Ceaslov de Rădăuţi din 1745, editat de episcopul Varlaam; Octoih de Bucureşti din 1746, tipărit de mitropolitul Neofit Cretanu; Liturghier de Bucureşti din 1746, publicat de mitropolitul Neofit Cretanul; Triodion de Bucureşti din 1747, editat de mitropolitul Neofit Cretanul; Evanghelierul de Sibiu din 1859, editat de Andrei Şaguna; Cantorul bisericesc de Arad, din 1905; Octoihul mare de Râmnic din 1912, editat de episcopul Ghenadie Georgescu.
În biserica din Săpânţa au existat tot timpul numai cărţi de slujbă şi de învăţătură ortodoxă. N-a existat nici o carte de dogmatică greco-catolică. Săpinţenii au ţinut atât de mult la dreapta credinţă şi la cărţile ortodoxe, încât, în 1782 o mulţime de credincioşi au dat bani pentru legarea cărţilor sfinte din biserica lor, să poată fi folosite în continuare spre păstrarea credinţei strămoşeşti.
Preoţii şi credincioşii care au cumpărat cărţi pentru biserică, au scris pe ele închinări specifice ortodoxe: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (1). Iar spre a-şi apăra aceste cărţi, au scris blesteme pentru cei ce le-ar înstrăina de la biserică: „Iar de se va afla cineva să o înstrăineze, să fie blestemat de Dumnezeu” (2).
Episcopul Greco-catolic de la Muncaci a vrut să-i treacă la uniaţie cu orice preţ. El a scris comitelui suprem al Maramureşului să se îngrijească de aceasta, cu ajutorul forţei judecătoreşti, atât pe mirenii revoltaţi, cât şi pe preoţii sfinţiţi aiurea (adică ortodocşi), care seduc poporul, a-i lega în lanţuri (<<interceptos inviculari>>) şi, întocmai cum s-a făcut la Satu Mare, a-i arunca în temniţă şi a-i chinui cu sete şi cu foame” (3). Prin asemenea ameninţări au trecut săpinţenii, dar nu s-au abătut de la dreapta credinţă.  Astfel că, în secolul al XIX-lea,  istoricul Dulişcovici spunea că „ortodocşii din Săpânţa nici până în timpul său n-au putut fi convertiţi la Unire” (4).
Autorităţile străine i-au supranumit şi pe săpinţeni „greco-catolici”. Ei au suportat acest supranume, dar şi-au păstrat legea strămoşească. Iar în 1948, când au fost eliberaţi si de ultima încorsetare a Concordatului cu Vaticanul, atunci s-au declarat pe faţă ortodocşi, drept ceea ce au fost din totdeauna. Aceasta este biserica vie  din Săpânţa. Aceasta este comunitatea ortodoxă de-a lungul istoriei din Săpânţa. Săpisţenii sunt adevăraţi eroi în lupta de a-şi apăra şi păstra  dreapta credinţă.
Biserica, locaş de cult. În continuare ne referim la câteva din punctele unui comunicat greco-catolic privitor la biserica, locaş de cult, din Săpânţa. În comunicatul respectiv se spune de cinci ori că biserica din Săpânţa este greco-catolică. O comunitate cu credinţă ortodoxă atât de puternică nu putea avea un locaş de cult greco-catolic. Comunitatea ortodoxă din Săpânţa, se ştie din tradiţie că a avut o biserică de lemn, care nu se ştie în ce timp a dispărut, dar se ştie că în locul ei credincioşii din Săpânţa si-au ridicat alta, tot de lemn. Aceasta a fost mistuită de un incendiu în ziua de Paşti din 1880. Cu multă trudă şi jertfă, comunitatea din Săpânţa si-a construit altă biserică, de data aceasta de piatră. Construcţia  s-a terminat în 1886. Atâta rugăciune ortodoxă s-a rostit, atâta citanie ortodoxă s-a făcut din cărţile de mai sus, atâta tămâie ortodoxă s-a cădit, atâta lumânare
de ceară s-a topit în acea biserică, încât şi pietrele din pereţii bisericii au primit duh ortodox.
În urmă cu câţiva ani, propaganda greco-catolică i-a făcut pe câţiva săpinţeni, foarte puţini, să părăsească marea comunitate ortodoxă şi să se declare greco-catolici, dar ei ar vrea să le aparţină lor biserica pe care au părăsit-o, precum şi averile bisericeşti, Ca să-şi justifice aceste pretenţii, la punctul 1 din comunicat se spune că biserica şi cimitirul au fost proprietăţi greco-catolice, dar acestea au aparţinut din totdeauna marii comunităţi ortodoxe.
La cele spuse în punctele 2 şi 3 precizăm că Stan Ion Pătraş nu poate fi invocat în propaganda greco-catolică pentru că el a fost prim-curator ortodox până la moarte. Iar preotul Riţiu, care s-a rugat şi a predicat din cărţile ortodoxe de mai sus, a fost arestat pentru că a fost intelectual de elită, la fel ca şi cei peste două mii de preoţi ortodocşi, care au fost arestaţi pentru că şi ei au fost intelectuali de elită. Apoi săpinţenii nu s-au dus în cimitir să înveţe limba română din epitafe. Ei aveau limba română în sânge şi în viaţă. Opera culturală şi religioasă a fost continuată şi întreţinută de-a lungul istoriei de Biserica Ortodoxă.
Din cele spuse la punctul 4 se vede clar că săpinţenii n-au vrut să se declare greco-catolici pentru că se simt ortodocşi şi vreau să rămână statornici în legea strămoşească.
Privitor la cele spuse pa punctul 5, precizăm că autorităţile statului nu sunt iezuiţi şi Statul Român nu este Bukow să dezbine biserica neamului.
La punctul 6, după ce în comunicat se spune de cinci ori că biserica din Săpânţa este greco-catolică, aici se recunoaşte că biserica este „aflată în posesia Bisericii Ortodoxe Române”.
La punctul 7 s-a răspuns în alte materiale. La punctul 8 se face o confuzie între biserica parohială şi mănăstire. Edificiul aflat La Livadă are statut de mănăstire şi se află pe terenul bisericii ortodoxe, care a fost donat bisericii de către boierii din Săpânţa pentru a o înzestra. Boierii din Săpânţa au înzestrat şi Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului de la Peri cu o moară cu două roţi, care se afla pe cursul inferior al râului Săpânţa.
La punctul 9 se vorbeşte despre „distrugerea” bisericii din Săpânţa. Adevărul este altul. Comunitatea ortodoxă din Săpânţa a întreprins ample lucrări prin care îşi renovează şi consolidează biserica.
Pentru cele de la punctul 10 precizăm ca biserica din Săpânţa nu este monument istoric. Nu este înregistrată în lista monumentelor istorice.
Pentru cele de la punctul 11 menţionăm că Cimitirul Vesel îşi are valorile lui , iar parohia ortodoxă din Săpânţa are un vast program pus în aplicare pentru păstrarea acestor valori.
Privitor la cele de la punctul 12, argumentul de ordin logic este că biserica este a marii comunităţi creştine din Săpânţa, care o moşteneşte de la străbuni, o întreţine, o renovează şi se roagă în ea, şi nu a celor care au părăsit-o.
Privitor la punctele 13 şi 14,  considerăm că o hotărâre greşită nu trebuie pusă în aplicare, ci trebuie să se revină asupra ei şi să se cerceteze până se va afla adevărul.
La punctul 15 se face din nou confuzia dintre biserică şi mănăstire. Aici se mai sugerează şi o sentinţă prin care biserica să se dea greco-catolicilor, iar ortodocşii să fie trimişi la mănăstire. Înntr-o asemenea absurditate biserica ar rămâne goală, fiindcă greco-catolici sunt aşa de puţini că ar intra toţi în casa scării. Se mai spune că biserica şi Cimitirul Vesel vor rămâne în folosul comunităţii. Afirmaţie fără sen, fiindcă ele sunt în folosul comunităţii din totdeauna.
Prin urmare, propaganda greco-catolică nu poate câştiga prozeliţi în Săpânţa, pentru că săpinţenii sunt tari în credinţa ortodoxă. Prin toate acestea săpinţenii sunt adevăraţi eroi întru apărarea şi păstrarea dreptei credinţe.

NOTE

1.    Ioan Bârlea, Însemnări din bisericile Maramureşului, Atelierele Grafice Socec. & Comp. Societatea Anonimă, Bucureşti, 1909, passim.
2.    Ibidem, p. 169.
3.    Simion Reli, Biserica Ortodoxă Română a Maramureşului în vremurile trecute, Editura Mitropoliei Bucovinei, Cernăuţi, 1938, p. 192.
4.    Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. II, Editura Tiparul Tipografiei Aehidiecezane      Sibiu ,1930,pag 218. Profesor Dr.Nutu Rosca

Autor: Profesor Dr.Nutu Rosca