Anton Alexandra clasa a XII-a E

Profesor coordonator Voinaghi Marius

 A existat o Românie… O Românie muşamalizată, unde dormeau cu ochii deschişi şi cu lămpile stinse…respirând înfundat sub straturi de pături… Tineri îmbătrâniţi prematur şi bătrâni pe „patul de moarte” erau conduşi de un dictator…Nicolae Ceauşescu.

Lacom şi crud fura ce aveau oamenii mai de preţ, mai sacru, chiar şi ce le-a fost înzestrat încă de la naştere: Libertatea. Libertatea de a gândi, de a vorbi, de a se exprima, de a observa… Îi priva de liberul – arbitru. Ca un mic Dumnezeu a stabilit ideologii de neîncălcat; şi astfel cetăţenii au ajuns sclavi, iar cei care-şi permiteau luxul de a gândi pentru ei înşişi şi nu potrivit clasei la care aparţineau, erau reeducaţi în spiritul societăţii comuniste. Şi aceştia  au refuzat viaţa în schimbul libertăţii.

Banii şi-au pierdut valoarea, ei nemaiînsemnând nimic altceva decât bucăţi de hârtie căci magazinele erau goale. Ca şi în lagăre şi închisori se primea strictul necesar de mâncare pe cap de membru.

 Oamenii erau înapoiaţi  până la ignoranţă, căci România era înconjurată de gratii şi cenzura acţiona ca o bandă izolatoare pe gurile a mii de oameni care aveau ceva de spus. Dar dictatorul a avut un plan isteţ… Cum să-i lase pe copii să audă cuvântul „găină” în cele zece minute de desene animate pe zi, când ei nu văzuseră poate niciuna în România.

 Cu toţii trăiau cu spaima şi frigul în oase, mergând cu paşi mari pe stradă şi cu capu-n pământ. Societatea căpătase un aspect sepulcral şi până şi sufletele tinere erau nevoite să ia parte la această mascaradă. Copiii, încă de mici, deveneau „şoimii patriei”, apoi pionieri, „utecişti”, fiind obligaţi să-şi iubească ţara şi conducătorii. Cu toate acestea, într-un mod paradoxal, populaţia era obligată să ridice osanale permanente cuplului Ceauşescu. Oamenii erau umiliţi, obligaţi să se lepede de tot ceea ce îi săvârşea pe ei ca fiinţe umane, de convingeri şi vise.

 Cetăţenii au ajuns să se simtă liberi doar atunci când comiteau ilegalităţi şi de cele mai multe ori chiar sub nasul „comuniştilor”. Sistemul României se şubrezea încetul cu încetul şi semnele unei revoluţii contra totalitarismului duceau la declanşarea propriu-zisă a unei reale revoluţii a populaţiei care dorea un regim democratic şi o economie de piaţă liberă.

Astfel că în decembrie 1989 această apăsătoare şi lungă perioadă de chin şi suferinţă a luat sfârşit, dar totul a fost plătit cu un preţ ridicat: vărsarea de sânge.          

Cu toate că noi vieţi aveau să înceapă şi populaţia s-a trezit din acel coşmar, o nesiguranţă nemărturisită şi apăsătoare plutea în aer. Legende şi zvonuri închipuite începeau să se răspândească, despre întâmplările care s-au derulat atunci. Astfel că evenimentele au început să se deformeze, adevărul fiind din nou un subiect tabu.

    Cei care aveau nevoie disperată de atenţie prezentau fapte imaginare şi subiective, motiv pentru care oamenii au continuat să fie intoxicaţi cu minciuni, privaţi de libertatea accesului la informaţii juste. Trebuiau să bătătorească un drum virgin şi demult uitat fără sprijin din partea statului care se confrunta cu propriile probleme. Rana naţiunii rămăsese deschisă şi trebuia să treacă multă vreme până să se cicatrizeze.

    Începeau să se pună tot mai multe întrebări legate de ceea ce se întamplă în Occident… Cât timp pierdurseră? Cât mai puteau recupera?

    "Şi cum altfel ar putea guvernul să ajungă la cunoştinţele care îi sprijină propria intenţie esenţială, decât lăsând să se manifeste spiritul libertăţii, atât de demn de respect în manifestările sale."

   Concepţia la Immanuel Kant despre puterea liberei exprimări a opiniei a fost într-o oarecare măsură ţinta ochită în momentul revoluţiei din 1989, doar că s-a produs un dezechilibru universal când oamenii au decis să apeleze la "statutul de călăi". 

   Deşi în Ungaria, Cehia şi Polonia a avut loc acea "revoluţie de catifea", natura urmându-şi cursul natural, în România "scopul scuză mijloacele" a fost scuza perfectă pentru a ieşi din teroare. Flămânzi de libertate, românii au ucis "în numele dreptăţii."

   Cu toate acestea, după revoluţia din 1989, societatea civilă a traversat o perioadă lungă de criză, rămânând cu o economie falimentară şi cu minţi bolnave... Bâjbâind prin adăposturile întunecoase ale unor ani pierduţi în lipsuri şi nevoi, oamenii se împiedicau de fostele "obiceiuri" de a fi mereu supuşi, slugi ale sistemului.

      Automatizaţi printr-un lung proces de modelare şi dominaţi de un stat comunist care presupunea spălarea creierelor, cetăţenii erau de-acum nevoiţi să lupte cu nişte arme mult prea grele pentru mâinile care au stat doar în buzunare; căci umerii le erau gârboviţi: trebuiau să devină parteneri sociali responsabili, fără însă nicio experienţă democratică.

    Au rămas cu sechele trăind într-o continuă paranoia, antidotul fiind demult distrus şi ciuma se răspândea încarcerând minţile căci puterea era intoleranţa şi încrederea reciprocă lipsea  din viaţa cetăţenilor... O marcă personală de parfum a comunismului s-a îmbibat în mentalităţi ceea ce a creat încă un obstacol spre consolidarea democraţiei.

    Până şi primele cuvinte auzite pe  postul naţional de televiziune la revoluţie au ajutat la "perfecţionarea" acestei minciuni. " Mircea, să se vadă că lucrezi"; aşa a început spectacolul. Cortina deja trasă şi publicul emoţionat ţi-a astupat urechile. Urmarea: neputincios cum Ion Iliescu în fruntea FSN-ului a acaparat conducerea unei ţări cu răni deschise. Cu noi măşti, dar cu aceleaşi trăsături, liderii comunişti au pătruns din nou pe scena politică cu noi idei pentru tortură.

    Nu a mai durat mult şi toţi au început să se panicheze...Oare chiar trăiau într-o feerie?
Dacă era aşa, cât timp va avea să mai dureze minciuna fericită?

    Oamenii aveau nevoie de medicamentul numit „libertate”...Singura problemă era că nu exista nicio reţetă şi ca urmare a fost administrat un supradozaj care creea inconştienţa şi o permanentă stare latentă. Acest drog i-a împins la acceptarea unei vieţi trăite într-un continuu untimatum, la masochism, la o libertate uzată şi roasă de molii chiar înainte de a fi „purtată”.... 

     Înconjuraţi din toate părţile, s-au prăbuşit într-un hău al angoasei creat şi pus la cale de către aceeaşi...Dar fenomenul "Piaţa Universităţii" din 22 aprilie 1990 este dovada disperării ajunse la apogeu a indivizilor. Amintindu-şi că au mai fost puşi în situaţia de a-şi face singuri dreptate, aceştia au stat la pândă aşteptând momentul potrivit pentru a izbucni din nou. Deşi populaţia cerea adoptarea ca amendament a punctului 8 din "Proclamaţia de la Timişoara", libera circulaţie a informaţiilor printr-un post de televiziune independent şi înlăturarea nomenclaturii comuniste din Guvern, Justiţie şi Procuratură, aceasta a ajuns să apeleze la înfometare...căci au rămas pe principiul "cazurile disperate cer măsuri disperate". Aceştia au fost numiţi "golani" şi "huligani", iar la 13 iunie 1990, Ion Iliescu s-a folosit cu măiestrie de această situaţie pentru a-i "pedepsi pe nelegiuţi". Şi-a convocat "artileria grea" şi în următoarele zile minerii au ajuns la Bucuresti pentru a "curăţa" naţiunea de răufăcători. Şi iar minciuna işi spune cuvântul, deoarece a doua zi aceştia au dat declaraţii false, acuzând „periculoşii cetăţeni” care atentau la siguranţa ţării şi a „noului sistem”.

     Extenuaţi şi surmenaţi, oamenii au continuat să-şi creeze utopii proprii care nu mai aveau loc de cele ale vecinului. Dar la români speranţa moare ultima… Şi au continuat să viseze, iar cei care nu au fugit mâncând pământul spre Occident, au reuşit să-şi creeze vieţi în „limitele fericirii”, dar niciodată liberi pe deplin. Ani buni trebuiau să mai treacă până ce mirosul proaspăt şi dulce al democraţiei şi libertăţii să pătrundă  pe acele meleaguri.

    "Poarta către Liberate" a fost văzută... Cu uşile ei mari din lemn masiv, scirjelită şi cu urme sânge, dar ea s-a deschis pe durata tragerii unui glonţ şi s-a trântit la loc cu putere, lăsându-i afară pe cei cu zâmbetul mort care  au rămas aşteptând şi sperând până în cel de-al doisprezecelea ceas…                         

 
NOTA: Acest material a fost publicat initial in Revista GEMINA (revista Cercului de Istorie al Colegiului National "Dragos Voda") si a participat la Concursul National de Eseuri si Arta Grafica "1989, poarta catre Libertate?"