„...mă îndrept spre un personaj de dincolo de ceea ce ar putea fi considerat doar un om de cultură. (...) După ce citeşti Jurnalul fericirii, găseşti mult mai multe asemenea motive să treci dincolo de omul de cultură..." (Mitropolit Antonie Plămădeală)

„Testamentul literar" al celui cunoscut atât ca Nicolae Steinhardt, cât şi ca Părintele Nicolae Delarohia (fiind călugărit în 1980), „Jurnalul fericirii" este lucrarea sa cea mai importantă, una dintre cele mai valoroase scrieri ale literaturii române contemporane... şi nu numai, dat fiind şi faptul că actualmente opera amintită este tradusă în italiană („Diario della felicita", Bologna, 1996), în franceză („Journal de la felicite", 1996, reeditat în 1999), greacă, spaniolă... „Jurnalul fericirii" a apărut postum; scriitorul - călugăr s-a născut la 29 iulie 1912 şi a trecut la cele veşnice la 30 martie 1989, iar opera a fost publicată pentru prima oară în 1991, la Editura Dacia, ediţie îngrijită şi cu postfață de Virgil Ciomoş.

Comentat şi foarte citit de la apariţia sa pe piaţa românească - dar şi în străinătate! - „Jurnalul fericirii" invită oricând la o lectură de descoperire şi re-descoperire a unei cărţi ce marchează, transmiţând pentru toate categoriile de cititori o senzaţie de prospeţime, o atracţie şi o debordanţă a optimismului, pe fondul spunerii lucrurilor pe nume, cu eleganţă, dar fără ascunzișuri.

Ne întrebăm, în primul rând, „Jurnalul fericirii" e un jurnal autentic, după „canoanele" unui jurnal, sau e mai mult decât atât? „Jurnalul fericirii e istoria unei restaurări. A cuiva care s-a născut din nou, din apă şi din duh. E cartea unei biografii, chiar dacă nu se vrea ca atare aşa, e totuşi cartea unei autobiografii spirituale într-o bună tradiţie pascaliană. E foarte greu să vorbeşti sau să scrii despre această carte. Nu ştii nici cu ce să începi, nici cum să continui. Poate că cea mai potrivită metodă - vorbind sau scriind - ar fi aceea de a-l imita pe autor: să încerci o suită de microeseuri car s-o abordeze fragmentar, încercând cât mai multe fragmente care să înceapă să rotunjească totul, întregul. Omul din ea îşi dezvăluie o infinitate de componente greu de prins într-un singur portret şi, încercându-l, ai avea mereu senzaţia că ceva ţi-a rămas neabordat." (Mitropolit Antonie Plămădeală, „De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia", vol. III, Sibiu, 1997).

E şi jurnal, al convertirii sale, fiind evreu, urmând ca în închisorile comuniste să se boteze creştin ortodox, şi al trăirilor legate de ce înseamnă sistemul comunist, închisoarea, tortura, josnicia umană, în trupul cărora poate înflori sublimul, neîmpiedicat de condiţii exterioare, prin Dumnezeul Atotputernic şi credinţa în El. În această privinţă, Mitropolitul de vrednică pomenire Antonie Plămădeală precizează în opera citată, la capitolul „Izvoarele fericirii monahului Nicolae de la Rohia" (pag. 146 - 147): „... de la ce s-a convertit? De la iudaism? De la ateism sau de la indiferenţă? Sau, cumva, de la cultură? (...) Nu se converteşte nimeni de la cultură. De cultură nu mai poţi scăpa. Se poate converti cineva, eventual, prin cultură, în interiorul ei, convertind cultura sau, poate, mai exact, cultura lui. Căci om de cultură a rămas şi după convertire. Dar că cineva şi-a convertit cultura, cred că se poate zice. Mi se pare că acesta e cazul lui. (...) Departe de a se lepăda de cultură, el are pentru toate mărturii culturale care se unesc, se întregesc şi se verifică lesne cu cele ale sfinților, decât cu cele ale culturii. (...) A bătut cu toată cultura la uşa chiliei sfinţilor şi, cu sfială, la uşa lui Hristos. Fără să facă din cultură o ancilla, o sclavă a teologiei, ca în Evul Mediu. A aşezat la aceeaşi masă cultura şi spiritualitatea şi le-a pus să dialogheze. Şi le-a întâlnit armonios în propria persoană, transformând-o in monahul Nicolae de la Rohia." „Jurnalul devine astfel un fel decarte de iniţiere în creştinismul modern." (op. cit.)

Momentul convertirii autorului a intervenit după o lungă perioadă de aşteptări, căutări, frământări, surprinsă şi aceasta în „Jurnal...". Botezul s-a petrecut în celulă, foarte repede, în condiţii improprii, fără a fi împiedicată sălăşluirea harului:

„Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând doi câte doi balia, ciubărul, tineta şi un rezervor cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roșie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în rezervorul purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. (...)

La repezeală, dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuțeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e ca un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. (...)

Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să știe şi nici nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea asta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire?..." („Jurnalul fericirii") (botezul fiind săvârşit de ieromonahul Mina Dobzeu).

Mai mult însă, cartea cuprinde salturi în timp, într-un joc permanent al lui „înainte" şi „după" creştinare, nemărturisit făţiş, dar care se desprinde la lectură. Fericirea pe care o simte autorul se cere împărtăşită; alternanţa experienţelor de viaţă fiind una din căi. Între aceste fragmente de viaţă (Jurnalul se întinde pe perioada 1928 - 1971) există frânturile de dialog dintre deţinuţi, sub titlul „Bughi mambo rag", dovadă a rezistenţei acestora la sistem, printr-un efort supraomenesc uneori, de înălţare a spiritului. Nobleţe în situaţii extreme.

„...de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten; ... de la vivre e je vecus, tu vecus, il vecut..., de la voir e je vis, tu vis, il vit,... spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan... nous vecumes, vous vecutes, ... declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ..." („Jurnalul fericirii")

În închisoare, N. Steinhardt nu a fost singur, ci a reuşit să-şi facă prieteni, împreună cu care a rezistat... Nu toţi au dorit să-i fie prieteni, nu avea cum să fie acolo un mediu ideal... dar suntem cuceriţi de efortul permanent al celor care s-au străduit să păstreze chiar şi în acele condiţii valorile, să caute adevărul, să nu se... tâmpească. Adevărate prelegeri s-au ţinut în spaţiul celulei mizere, fără fastul sălilor iluminate şi grandioase... Acolo bogat se considera cel care avea în memorie şi putea să comunice şi altora cunoştinţe autentice, din orice domeniu, dar în primul rând poezii. Am putea să le numim „şezători de celulă", iar acele dialoguri au fost chiar mai mult decât atât.

„Oamenii din celula 34 (Jilava) iubeau poezia! Iubeau. Iubeau ceva. Iubeau frumosul. Se dovedeau extraordinari. Celula 34 era plină de îngeri. Celula 34 nu mai exista ca o celulă sinistră, de vreme ce era plină de poezie. (...) Steinhardt a fost de două ori fericit acolo. Mai întâi pentru că a găsit oameni iubitori de poezie, şi apoi pentru că s-a trezit dintr-o dată în armonie cu dânşii, şi chiar util. Căci ştia pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topârceanu, mii de versuri din Gyr şi de Crainic, de Verlaine, Lamartine şi Baudelaire şi multe altele. Putea să le arate iubitorilor de poezie iubirea lui de poezie, ca şi a lor. Intra într-o solidaritate de ethos românesc. S-a simţit iubit şi i-a iubit pe aceşti iubitori de poezie. Steinhardt nu s-a plâns niciun moment de antisemitism. Din partea nimănui. (...)

Aşadar mai întâi poezia. Dar poezia erau oamenii. Oamenii iubitori de poezie îl fericeau (pe Steinhardt). Ei au şi constituit, de data aceasta dintr-un motiv în plus, al doilea moment de revelaţie a fericirii. Dintr-o adâncă suferinţă, apar oameni minunaţi, buni, buni cu suferinţele celor din jur. (...) Aşa el în mijlocul iadului descoperă oaze de lumină. Acestea îl fericesc. Şi, poate, mai găseşte şi altceva, tâlcul unor taine mai profunde, legate de destinul nostru pământesc şi de relaţia cu cel veşnic, sau legate de natura umană în același timp decăzută şi sublimă, vrednică de condamnare şi pedeapsă, dar şi de milă, înţelegere, iertare şi iubire." (Mitropolit Antonie Plămădeală, op. cit., pag. 154 - 157)

Alcătuirea Jurnalului mai transmite ceva, dincolo de toate cele enumerate până acum: libertatea omului plin de Duhul Sfânt. Înşiruirea aparent ciudată a evenimentelor, a mărturisirilor, a exegezelor biblice, a cugetărilor personale etc., trimite la o bucurie copilărească (adică, plină de puritate!) a celui ce se lasă mânat de Duhul, într-un mod perfect conştient şi raţional. Relatările pentru fiecare zi / lună / an specificate sunt relativ scurte, la obiect, abundând în trimiteri la scrieri, cu citate, filosofice, literare, biblice, ştiinţifice..., ale unor autori precum: Pascal, Dostoievski, Kierkegaard, Corneille, Peguy, Descartes, Camus, Sartre, Valery, Eliade, Eugen Ionescu, Pârvan, Nae Ionescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Noica - prietenul său (în „lotul" căruia N. Steinhardt a fost arestat şi condamnat).

Din aparentul amalgam, se conturează în Jurnal o personalitate „a timpului său", pe care îl înalţă, N. Steinhardt fiind doctor în drept, literat, redactor, scriitor, critic literar, cunoscător şi al filosofiei, biologiei, al doctrinelor altor religii şi credinţe religioase, al ciberneticii...

„Până la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi, desigur nu. (...) Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al știinţelor dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. Biologia: admite în cele din urmă că analizatorii (cum ar fi ai văzului) intră în acțiune după un program dinainte stabilit (înnăscut, zice Monod) şi că transmit numai selectiv - există neuroni specializaţi numai pentru viziunea căilor drepte, spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente. (...) Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare nu mai îngăduie nicio îndoială cu privire la existenţa Creatorului." („Jurnalul fericirii", pag. 164)

Dezinvolt, sincer, oferindu-şi cumva prietenia sa cititorilor, N. Steinhardt realizează - nesistematic -, evidenţierea lui Hristos în lume, prin Jurnalul său. În pofida amestecului de bine şi rău, El, Domnul, este prezent aici şi acum, ca şi atunci, - cu atât mai prezent, prin cei care Îl urmează în sacrificiu şi iubire. Am putea spune că, dincolo de jurnal, scrierea poate fi percepută ca o rugăciune a lumii, ca o invocare a prezenţei divine în mijlocul ei, sau ca o recunoaştere continuă a prezenţei Celui ce Este, în ea.

„Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care - antigravitațional - mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă - şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)" („Jurnalul fericirii", pag. 97).

De aceea, cu atât mai mult, este un mare câştig pentru generaţiile post-comuniste, de a putea citi această carte, valoroasă nu doar ca tehnică literară, ci în primul rând prin conţinutul transmis, viu, profund, centrată pe Hristos, Fericirea celor umiliţi, prigoniţi pe nedrept, săraci (în duhul mândriei) ş.c.l. Din puzzle-ul Jurnalului, ca o nouă maramă a Sfintei Veronica, se ţese, astfel, chipul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat,..., se ţese singur, nefăcut de mână, ceea ce este indiciul inspiraţiei autorului.

Există diverse puncte de vedere cu privire la „Jurnalul fericirii", mulţi critici şi comentatori literari concentrându-se asupra ideii de „jurnal de lagăr comunist" sau asupra tehnicii literare sofisticate, folosite de autor. Dincolo de acestea se poate exprima punctul de vedere al unei cărţi în care autorul se micşorează treptat în faţa lui Hristos, umplându-se în același timp de El. Remarcăm, în secundar, forţa cuvântului la N. Steinhardt. Neaoş, cu rafinament nediplomatic. „Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere." (din Jurnal)

Suferinţa din închisoare nu e prezentată morbid în carte, încât cititorul să fie întristat, ci, cu delicateţe, autorul ne introduce în spaţiul celulei murdare, având grijă să o transfigureze cumva, prin invocarea unui gest creştin, a luptei de supravieţuire spirituală, a prezenţei lui Dumnezeu acolo. Treptat, închisoarea devine palat, sală de conferinţe, ospăţ ceresc. „Da, e celulă, e apă viermănoasă, e mâncare stricată, sunt gardieni neomenoşi - pare a ne spune autorul, în manieră originală -, dar sunt sfinţite nu de noi, păcătoșii, ci de El, Care e cu noi."

Cu atât mai mult ne bucurăm că în perioada 15 - 30 iulie 2008 s-a desfăşurat a 8-a ediţie a Zilelor culturale „N. Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia)", că s-a editat integrala operei călugărului - cărturar (Editura Polirom şi Mânăstirea Sfânta Ana) şi că spre pomenirea sa se oficiază slujbe...

„A ieşit din închisoare cu teama de a nu fi devenit ca cei care l-au trimis în ea. Și a vrut să-şi apere fericirea dobândită acolo de la Dumnezeu. Ştia că iese dintr-o închisoare mică şi intră într-una mai mare, afară. Ca să se apere şi de aceasta, Nicolae Steinhardt n-a mai găsit alt mijloc, decât să nu mai intre în ea. Acum depindea de el. Şi a intrat în mânăstire, şi a devenit monahul Nicolae de la Rohia, apărându-şi şi păstrându-şi fericirea.

Şi el, şi cartea lui surprinzătoare, sunt mărturii şi documente care se vor oferi încă multă vreme exegezei noastre, asupra unei epoci cumplite, care a produs, în egală măsură, demoni şi sfinţi." (Mitropolitul Antonie Plămădeală, op. cit., pag. 158)

Sursa: lacasuriliterare.com