Motto: “Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să îl repete” – George Santayana (filozof hispano-american, “Viața rațiunii”, 1905)

În tragica vară a anului 1940, Europa era devastată de război. Franța capitulase, iar Marea Britanie se afla sub asediul Luftwaffe, după retragerea de la Dunkerque. România se găsea, la rândul său, izolată internațional, cele două țări amintite fiind principalii săi aliați în perioada interbelică.

La 26-27 iunie, guvernul de la București a fost silit să accepte ultimatumurile sovietice și să cedeze Moscovei Basarabia și Bucovina de Nord, două provincii istorice românești ce se uniseră cu Regatul României la sfârșitul Primului Război Mondial, punând astfel în practică principiul  autodeterminării popoarelor, proclamat la 11 februarie 1918 de către președintele american Woodrow Wilson (“Aspirațiile naționale trebuie respectate; popoarele pot fi de acum înainte conduse și guvernate doar cu acordul lor. Autodeterminarea nu este doar o frază, ci un principiu de acțiune imperativ”).

Miklos Horthy, regentul Ungariei, a profitat de situația dificilă in care se afla Bucureștiul și le-a cerut prietenilor săi Benito Mussolini și Adolf Hitler să facă presiuni asupra României pentru a renunța la Transilvania. Alianța cu Germania nazistă făcuse deja posibil ca Ungaria să obțină alte câștiguri teritoriale - sudul Cehoslovaciei în 1938 și Transcarpatia în 1939. La 30 august 1940, ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop și omologul său Italian Galeazzo Ciano și-au dat întâlnire la Palatul Belvedere din Viena și au impus împărțirea Transilvaniei, oferind Ungariei partea de nord-vest a acestei provincii românesti. Văzând harta cu noua frontieră, ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu, a leșinat.

Conform recensământului din 1930, în Nord-Vestul Transilvaniei locuiau 2.393.300 persoane, dintre care 1.176.900 români (50% din populație), 912.000 unguri (38%), 68.300 germani, 138.000 evrei (la un an după Dictatul de la Viena, populația evreiască se redusese la doar 47.000), 96.800 având alte naționalități. Aceste cifre sunt confirmate de către istoricul maghiar Arpad E. Varga, în lucrarea “Ungurii în Transilvania între 1870 și 1995” (Fundația Teleki Laszlo, 1999), care arată că: “Recensământul făcut în 1930 a corespuns, din toate punctele de vedere, standardelor statistice internaționale. Pentru stabilirea naționalității, recenzorii au conceput un sistem complex de criterii, unic la acea vreme, care includea cetățenia, naționalitatea, limba maternă și religia”.

Pentru redobândirea Basarabiei și Bucovinei de Nord, la 22 iunie 1941 România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice. Trei ani mai târziu, la 23 august 1944, Regele Mihai a alăturat România puterilor aliate. În perioada imediat următoare, armata română a dezrobit Nord-Vestul Transilvaniei, contribuind apoi la eliberarea Ungariei, Iugoslaviei, Austriei și Cehoslovaciei. La 25 octombrie 1944, a fost eliberat orașul Carei - ultima brazdă de pământ românesc răpit prin Dictatul de la Viena. Din august 1944 și până la Ziua Victoriei în Europa, 583.500 soldați români au luptat împotriva Axei, 167.000 dintre aceștia fiind uciși, răniți sau dați dispăruți. Este o jertfă ce plasează România pe locul patru între țările care au contribuit la înfrângerea fascismului, după Uniunea Sovietică, Statele Unite și Marea Britanie. În 1959, la un an de la retragerea trupelor sovietice din România, data de 25 octombrie a devenit Ziua Armatei Române.

Am avut marele privilegiu de a-l asculta pe Regele Mihai - uneori în tete-a-tete - la Bruxelles și Londra, vorbind despre acele momente cruciale la care a fost deopotrivă actor și martor. Am asistat și la rememorări fascinante ale lui Ivor Porter, fost diplomat britanic și agent al SOE (Special Operations Executive), parașutat în România la sfârșitul anului 1943; în 2008, alături de el și de Jonathan Eyal, director la Royal United Services Institute, am primit din mâna Majestății Sale “Crucea Casei Regale a României”.

Am fost întotdeauna de acord cu aforismul lui George Santayana. În contextul internațional actual, când agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei a adunat, iarăși, norii negri ai războiului la porțile Europei, ca o aducere aminte a celebrului adagio al scriitorului roman Publius Flavius Vegetius Renatus, “Si Vis Pacem, Para Bellum” (“Dacă vrei pace, pregătește-te de război”), cunoașterea istoriei poate, odată în plus, să ajute la evitarea repetării episoadelor întunecate ale trecutului, la mai buna înțelegere a prezentului și la modelarea viitorului.

În 1940, marele istoric Nicolae Iorga scria că românii sunt un “neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac, și vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor…” Astăzi, însă, România nu mai este o țară izolată, sau părăsită la răscrucea furtunilor. România este membră a Uniunii Europene și a NATO, un furnizor de securitate în regiunea din care face parte și un partener strategic al Statelor Unite ale Americii, cu o armată ce îi protejează teritoriul la cele mai înalte standarde profesionale.

Iar, începând cu anul 1991 - confirmând și în acest fel angajamentul ferm al țării în favoarea păcii, justiției și dezvoltării - peste 12.500 militari, polițiști, jandarmi și ofițeri SPP români au servit sub drapelul albastru al ONU, în 25 misiuni de menținere a păcii, în întrega lume, dând astfel un sens nou vechiului adagio latin evocat mai devreme: “Si Vis Pacem, Para Pacem” (“Dacă vrei pace, pregătește-te pentru pace”).

                                                                                                                        Dr. Ion I. Jinga

Nota: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.