De ce nu au ajuns niciodată paşalâc Țările Române ? Cu excepţia Banatului, Dobrogei, a Benderului, Hotinului, Giurgiului şi Brăilei, ultimele patru cu statut de raiale cel mai probabil.

Şi uneori se arăta destulă înţelegere la plata haraciului, trimisul otoman stând şi câte o lună pentru a scormoni pe toţi de bani şi a lua de unde se putea (căci nu scăpa nimeni de verificări şi cercetări dintre boierii mai răsăriţi, doar să se scoată galbenii). Răspunsul se află în situaţia iniţială de state tampon ale Valahiei, Moldovei, ulterior a Transilvaniei, a alternărilor favorabile de domnitori: după straşnicul Kazâclâ îi urmează Radu cel Frumos, alternat cu vărul său, Basarab Laiotă (pus de Ştefan Vodă). Pe acesta, pe Ştefan îl temperează Maria Voichiţa, de la care boierii moldoveni capătă foarte prostul obicei să se ducă în grup la Poartă şi să-şi ridice caftanele în cap, dar primind în final înţelegere şi condescendenţă de la sultan şi Marele Vizir (pe care îi dispera aceste manifestări). După Ştefan, Vasile Lupu e favorabil Porţii şi intervenţionist în treburi ecleziastice (care poate păreau mai complicate şi delicate otomanilor, bucuroşi că scapă de această povară). Şi Hanatul Crimeei reprezenta o formă de control, dar şi de protecţie şi intervenţie până la căderea sa sub Protectorat Rusesc, Iar Minihanatul Bucegean până la disoluţia sa a reprezentat tot o formă de colectare fiscală (sărind adesea peste Moldova, dar neprecupeţind strângerea roadelor de la poloni, zaporojeni ori ardeleni, cu aportul esenţial al unor nogai). Cele două triburi rămase acolo după plecarea nogailor erau îndeosebi olăcari (adică curieri poştali între Hanat, Imperiu şi vecini). Şi cazacii, după eclipsarea Poloniei, au avut o influenţă în contrabalansarea situaţiei regionale, învăţându-i şi pe moldoveni la mercenariat şi piraterie asupra convoaielor turceşti de negustorie şi de achiziţii comerciale, dar nu numai.

Dar toate acestea se treceau cu vederea după plata regulată a haraciului, din ce în ce mai împovărător.

Paradoxal, Ţările Române aveau şi un rol de supraveghere a beilor mărginaşi, unii dintre ei cu tendinţe autonomiste, precum Pazvantoglu de Vidin ceva mai târziu. După căderea Budei şi Transilvania intră în jocul Otomanilor cu Valahia şi Moldova, dar şi Secea zaporojană.

                Nu este exclus ca şi vechile influenţe pecenege şi cumane să fi contat, precum şi contingentele constante militare puse la dispoziţie care participau la reprimarea rebeliunilor interne din Imperiu, în special cele orientale (anatoliene). Practic, Valahia îndeosebi, dar şi Moldova, mai puţin Transilvania au avut acelaşi rol ca şi Hanatul Crimeei (precum şi un mod asemănător de acţiune militară), punând presiune pe beii limitrofi ori pe mărzele din khanat şi exercitând indirect un control asupra tendinţelor lor autonomiste. Coroborat cu supuşenie, pâră la furnizare de informaţii strategice şi retransmitere iute către Poartă, dar şi către partenerii comerciali saşi, ori principi ardeleni.,

                Şi ca mod de viaţă, Valahia şi Moldova se orientalizaseră. Exista şi un tranzit de oameni, de destine şi de averi între Valahia, Moldova şi zonele limitrofe, care se converteau tot în plata haraciului.

                Toate acestea au contat de-a lungul timpului. Zonele de graniţă rămân zone tampon şi de control marginal asupra demnitarilor imperiali, plus furnizoare de contingente intervenţioniste de reprimări de revolte interne şi de control al beylor infideli. Imitarea altora (a bucegenilor şi zaporojenilor) nu se făcea fără condescendenţa Porţii, fiind tot o formă de colectare fiscală. Aici ar trebui lămuriri suplimentare: exista un sistem informativ intern, dar şi către exterior. Orice acţiune necorespunzătoare conducea la mărirea haraciului, ori la acţiuni represive (de regulă tătăreşti). Atunci în detrimentul cui se efectuau imitarea zaporojenilor ori a bucegenilor ? În detrimentul negustorilor armeni din Polonia ori a negustorilor sefarzi din Imperiul Otoman, dar cu complicităţi locale sud-dunărene şi imperiale constantinopolitane. Iată de unde şi porecla de altân bey. Altfel spus, am avut mare curaj, dar numai cât timp am făcut ceea ce trebuia, fără să călcăm greşit. Pentru acţiuni individuale, boierii erau maziliţi şi învinovăţiţi de hainie, deci nimeni nu mişca în front. Opinăm că destui evrei din judeţul Mureş rezultaseră din acest tranzit de oameni, destine şi averi dintre Principate şi ancestralele legături cu oamenii unui stăpânitor din Mureş, indiferent de identitatea etnică asumată la 1944. Deci evenimentele de la Sărmaş s-ar fi petrecut şi pe fondul suspiciunii unei comori (averi importante) ascunse. În fapt, pare a fi o acţiune eminamente transilvăneană, cu încercare de control din partea părţilor, dar alunecată spre haos şi manifestări atavice, căci scopul era să jumulească şi nu să ucidă. De unde suspiciunea noastră că unii evrei din Sărmaş erau de sorginte dacică.

Până la urmă, Imperiul Otoman a fost cel mai îngăduitor suzeran al nostru. Şi datorită turcizării în moravuri şi vestimentaţie (a orientalizării) accentuate din vechime. "Noi cu turcii o bălăbănim" zicea boier Filipescu şi cam asta şi făceam (de fapt o bărăbăneam parte-n parte şi dacă ieşea rău cădea tot lanţul, oricum se ajungea până la altân bey).

Atunci cu cine ne-am luptat noi cu îndârjire ? Cu inflaţia din Imperiu (şi de ce ne-am milogit noi cu caftanele ridicate în cap să ne vadă Sultanul şi Marele Vizir neruşinarea ?) şi asta secole de-a rândul. De ce se complăceau la așa ceva boierii moldoveni ? Din cauza diferenţelor de preţ dintre aur şi argint (argint aveau, aur ba). Deci ei se plângeau de ratele de schimb. Dar la ordin sultanal, dădeau iama şi în ciambulurile tătăreşti. Dacă-i ordin, cu plăcere: la arme, moldoveni ! Dacă nu, cuminţei prin curte şi ogradă. Adică la fel cum tătarii exercitau control asupra noastră şi noi exercitam control asupra tătarilor unor mârze ori a beilor limitrofi.

Scris pro-bono astăzi patru noiembrie, douămiidouăzecişiunu, tot astăzi revăzut.           

Scris de Gheorghiţa N. Dobre şi Valentin-Claudiu I. DOBRE din surse scrise şi internet