|
Zilele trec, se întind dincolo de colivii, de zmeii uriași.
Ne ștergem de lacrimi, ne udăm dragostea.
Cumva nici o lume nu are să încapă în toate hărțile care s-au rupt.
Trăim fiecare dimineață ca niște fluturi care tremură. O dragul meu, moartea lor e frumoasă, când te gândești că-n atât de puțin timp au zborul netulburat.
Alte mișcări în care ne lăsăm pierduți, inima continuă să bată.
Suntem întunericul în care Dumnezeu și-a deschis ochiul.
Ne privim aripile perfect întinse, în timp ce viața ne desface de temeri.
Suntem mărul care cade și face pământul să plângă.
Nu mai contează cât de rece s-a făcut afară. Cine privește peste fereastră când sângele transpiră sub piele. Suntem visul care se întâmplă și nimeni nu-și amintește nimic.
Într-o zi voi ajunge în fața ta. Îți voi strânge toate cuvintele nespuse, tot ce ai apucat să gândești.
Autor: Antonia Luiza Zavalic Dubovici
|
