|
In scurta si zvapaiata istorie a muzicii pop-rock exista putine personalitati care au dat tonul unei epoci, schimband esential gustul public.
Nu ma refer la megastarurile care, interpretand partitura altora, au tras dupa ele multimi informe. Am in vedere compozitori si producatori, a caror viziune a fost atat de puternica incat s-a impus ca stil, gen ori curent. Evident, acesti oameni au fost inconjurati de colaboratori, la fel de buni in partea ce le revenea de facut, si-au beneficiat de aportul unor individualitati artistice de aceeasi talie. Si cand spun asta, nu incerc sa diminuez meritul nici uneia dintre cele doua parti, ci vreau sa echilibrez o balanta permanent instabila. Lucru imposibil, sunt convins.
Desi o auzisem de vreo doi ani, am „descoperit“ muzica disco abia in vara lui 1977, cand, in haine subtiri de marinar, ma luptam cu ispitele nude ce bantuiau noptile vechiului Litoral. Donna Summer, Boney M, Smokie, Lipps Inc. si celelalte sclipiciuri dansante nu existau pentru impatimitul de Pink Floyd, Deep Purple, Led Zeppelin, Hendrix sau Janis, cel care anevoie ceda teren sub asaltul punkerilor dispretuiti pana si de propaganda comunista. Mi s-a intamplat si mie, ca si altora, probabil, sa intru cu o fata intr-un disco-bar sculptat dinamic de lumini multicolore, sa bem Martini retusat cu zeama de lamaie, sa ne strangem in brate, si asa mai departe, in timp ce Donna Summer gemea senzual, aproximativ 17 minute, Love to Love You Baby. La 21 de ani, soldat, ascultand asa ceva, n-ar fi de mirare sa faci amor unimanual; ceea ce li se si intampla catorva camarazi mai putin norocosi ca mine, vizitat cum eram de-o muza in carne si oase bine distribuite sub pielea bronzata. Asta e déja-vu: o fata mi-a intermediat „cunostinta“ cu Donna & Giorgio!
Povestea lor era transmisa din om in om, aproape ca un mesaj subversiv. In cazul dat, nefiind deloc revolutionara sau anti-sistem, functiona ca truc de marketing. Privind retrospectiv, nu poate fi inlaturata banuiala ca muzica disco a fost impinsa in prim-plan de mecanismul showbiz ca sa contracareze vijelia punk. Totusi, obiectivitatea impune constatarea ca oamenii prefera intotdeauna distractia in detrimentul datoriei si aleg mereu placerea in dauna obligatiilor civice. Exemplu avem chiar anul 1977, cand situatia politico-sociala din lumea comunista (Charta 77, Miscarea Goma) parea sa conduca la finalul consumat abia peste 12 ani. Putini erau cei care militau pentru asta; cei multi se distrau. Ceea ce fac si azi. Déja-vu!
Giorgio Moroder are numele inscris in Pantheonul pop-rock. Personalitate deschisa la noutatile vremii, s-a implicat in multe proiecte, de la glam-rock si muzica de film (film restaurat chiar, celebrul Metropolis al lui Fritz Lang), la masini de viteza si de mari fite. Intuitia sa, anume ca instrumentul numit moog-synthesizer poate deveni o „chestie fierbinte“, coroborata cu abilitatea de-a scrie melodii placute urechii (de consemnat ca diferite piese ale sale au ajuns pe primele locuri si inainte si dupa „era disco“), plus norocul de-a lucra cu Donna Summer si Pete Bellotte, producator de hituri pentru multe nume – iata ce sta la baza unui stil de viata inutil de combatut.
Era cumva previzibil ca, dupa o perioada relativ discreta, Giorgio Moroder sa revina in atentie. Noua realizare se cheama Déja-vu (2015, RCA). Contine 12 piese, dintre care numai una ii apartine integral. In 9 piese, urmand o traditie de colaborari fericite, partile vocale sunt sustinute de nume cunoscute pe scenele actuale de dans, de la Kylie Minogue la Britney Spears. Semnificativa e piesa proprie: 74 is new 24. Déja-vu?
Nu e un vis, nu e socant; e de-a dreptul... redundant, ar spune poetul Emil Brumaru.
AUTOR: Dumitru Ungureanu
|
