“Înainte de a ne angaja în discuţii inutile despre putere, trebuie să punem mâna pe putere”

spunea Lenin. Şi pentru vremurile în care a trăit, chiar aşa, tranşant, fără ezitare, fără excese de politeţe (nici verbală, nici fizică) se rezolva dorinţa unor grupuri frustrate de a ajunge la putere sau – după minţile lor – să schimbe orânduirea socială cu alta “mai bună”.

 

Dar să-l lăsăm pe Lenin să-şi doarmă eternul somn în Mausoleul lui şi noi să vedem ce-am putea face acum, până...nu ne apucă şi pe noi somnul (nu spun care...).

Ce-a ieşit, am văzut... Acum, lumea e altfel...Mai dornică de...Agora, mai dornică de a participa la bunul mers al cetăţii, exprimându-şi (în mod civilizat, se înţelege) opinia şi dorinţa de a semnala ce nu merge bine. Nu cred că cineva dintre cititorii noştri se declară totalmente mulţumit de tot ce vede când merge pe stradă. Şi la bunul mers al întregii Românii ar fi multe de îndreptat...

În articolul “Politica...Agorei?!” am citit propuneri concrete. Pentru europarlamentarele care se apropie, să avem candidaţi absolvenţi ai unor universităţi recunoscute în ţară şi în lume, să cunoască cel puţin două limbi străine, să se descurce bine în limba română, să primească o “garanţie civico-morală”, supervizată de partidul care face propunerea candidaturii, trierea candidaţilor să fie făcută de o comisie formată din specialişti români în treburile Europei actuale.

 

Greu, prea greu se poate găsi un candidat corespunzător...Criteriul de la care n-aş renunţa pentru nimic în lume ar fi cunoaşterea limbii române (scris, citit). Aţi văzut că în luările de cuvânt în plenul şedinţelor UE, fiecare europarlamentar citeşte ce are de citit în propria lui limbă. Armatele de traducători au avut grijă întotdeauna ca fiecare ascultător aflat în sala luărilor de cuvânt să primească un text tradus în limba pe care a auzit-o prima dată când s-a născut.

 

Despre filtrul unor „euro-cunoscători” nu pot spune decât că: specialişti în probleme europene nu prea avem…În afară de domnul Bogdan Aurescu, conducătorul delegaţiei române în litigiul maritim cu Ucraina, pe alţii de anvergura domniei sale nu ştiu. Deci cine să verifice candidaţii? Cine şi ce le-ar da dreptul s-o facă? Nimeni şi nimic…

 

Ca să încheiem capitolul despre viitorii „euro-candidaţi”, subliniez şi eu ca atâţia alţii cu care am avut ocazia ( şi chiar privilegiul!) să discut că sistemul de propuneri în alegeri naţionale sau europene are două criterii la care omul de rând ( citeşte omul capabil, integru moral, şcolit unde şi cât trebuie) nici nu poate visa. N-are nici banii necesari susţinerii unor campanii de alegeri ( şi trebuie brichete cu sigla partidului sau a candidatului, pixuri, postere, flori de 1 şi 8 martie, câte o serbare cu mici şi bere, etc., etc.), şi mai trebuie să fie bine-văzut de mai marii partidelor.. 

 

Contractul între aleşi (de unde alţii, că lista nu permite…) şi societatea care stă cuminte acasă şi merge (sau nu) la vot nu e realizabil. Care candidat ar semna aşa ceva? Nu vedeţi că unii promit că-şi dau demisia dacă alţii ies înaintea lor din viaţa politică? Promit una, dar apoi o dau la-ntors…

 

Problema cea mai gravă a momentului e că din lista de propuşi ( cum am spus, care au bani şi stau bine politic), trebuie să alegem pe cineva. Din cei de pe listă, nu din cei pe care îi ştim că ar trece de criteriile propuse în articolul „Politica…Agorei?!”, alegem din ceea ce ni se oferă…Se vede că nici democraţia nu-i perfectă! Suntem nevoiţi să alegem din „acvariul cu peşti” de care pomenea Dan Puric. Din acel acvariu alegem pe cineva şi apoi…aşteptăm să vină alte alegeri! 

 

Trist, dar dureros de adevărat…Dar nici atât de trist nu mi se pare încât să stăm cuminţi la „locurili” noastre şi să ne lăsăm conduşi, prea puţin în folosul nostru şi prea mult în folosul lor! Putem să ne spunem opinia, să vadă şi ei ( nu spun cine) că existăm, că le studiem activitatea, şi reacţionăm cu decenţă la toate acţiunile lor. Dacă se ştiu priviţi cu atenţie, poate ne invită şi pe noi, aparţinătorii societăţii neimplicate politic, la discuţii faţă în faţă, poate ne invită la o plimbare pe jos prin oraş, sau cu maşinile. 

 

Chiar dacă lupta noastră pare zadarnică, avem dreptul să dorim ca urmaşii noştri să fie mândri că n-am tăcut, că ne-am spus părerea şi am încercat să mai facem câte ceva pentru îndreptarea lucrurilor ( nu spun care, că-s prea multe!...).