|
Dacă trebuie construite autostrăzi, românii se apucă să facă atâtea studii de oportunitate şi fezabilitate până uită de paşii următori. Dacă trebuie promovat turismul peste hotare, se cheltuieşte ineficient pe logo-uri şi sloganuri tembele menite să sfredelească, cică, tărtăcuţele potenţialilor turişti. Suntem în stare să facem orice, numai veceuri publice decente şi centre permanente de informare turistică (dotate cu site-uri web performante, cu oameni vorbitori de mai multe limbi străine, cu materale promoţionale) nu! Mai nou la modă (deh, fondurile europene!) este înfiinţarea unor centre de informare încropite pe genunchi (unde sunt angajaţi finii şi nepoţii), cu o durată de viaţă de 1 – 3 ani. Abia de ajung să fie prezentate în ghidurile străine ori în spaţiul web, că se şi desfiinţează! Iar toaletele publice…Cei care au simţit vreodată o nevoie urgentă în timp ce vizitau monumentele UNESCO din ţara noastră, pot depune mărturie despre existenţa, frecvenţa, aspectul ori gradul de curăţenie al acestora…
Încă din ianuarie 1990, guvernările postdecembriste au cuprins şi poziţia de ministru al Turismului, fie ca portofoliu de sine stătător, fie ca secretar de stat subordonat ba Ministerului Comerţului, ba celui a Transporturilor sau al Dezvoltării. Dovadă clară a lipsei crase de înţelegere a conceptului de turism şi a potenţialului economic şi strategic al acestuia. De-a lungul anilor, pe la cârma Turismului au trecut, pe rând, Mihai Lupoi, Constantin Fota, Dan Matei Agathon (două mandate pline cumulând opt ani), Akos Birtalan, Sorin Frunzăverde, Gheorghe Dobre, Radu Mihai Berceanu, Ovidiu Silaghi, Elena Udrea, Cristian Petrescu, Eduard Hellvig şi Maria Grapini, fără a mai pune la socoteală secretarii de stat.
Începând din 1995, România a cunoscut mai multe încercări, care de care mai jalnice, de promovare turistică în străinătate, tentative dominate de amatorism, inconsecvenţă şi balcanism politic. Balamucul a beneficiat din plin şi de concursul presei şi al „analiştilor” care, în foarte multe cazuri (la fel ca unii miniştri ai Turismului!), nu au reuşit nici măcar să discearnă între termeni precum „brand turistic”, „brand de ţară”, „logo” sau „slogan”.
În acel an, ţara a scos capul pe piaţa turistică mondială, odată cu albumul de promovare „Eterna şi fascinanta Românie”, care a costat 6 mil. dolari şi a fost un eşec răsunător, lăsat cu procese penale şi nicidecum cu promovarea ţărişoarei noastre în 144 de ţări, aşa cum s-a anunţat iniţial!
În anul 2000, pe poziţia de ministru a revenit competentul şi profesionistul Dan Matei Agathon. Acesta, rămas tributar ideii că Litoralul românesc reprezintă cheia succesului, a dorit să intre în nemurire, aducând palmieri la malul mării. El a continuat să propage ideea că Marea Neagră românească este una cu potenţial major, neacceptând că de fapt aceasta este cam rece şi nesărată, fără maree, golfuri ori insule spectaculoase, cu o faună săracă şi cu un sezon turistic scurt.
Agathon a intrat însă în istorie prin proiectul Dracula Park, menit să atragă în ţara noastră un milion de turişti anual, imaginat iniţial la Sighişoara pe platoul Breite, într-o zonă protejată – ceea ce a cauzat un scandal internaţional şi apoi mutat pe hârtie la Snagov. Cei 14 mii de fraieri care au crezut în proiect şi şi-au investit economiile în acţiuni la viitorul posibil parc de distracţii au rămas cu buzele umflate şi cu banii nereturnaţi până azi, iar dosarul Dracula Park a eşuat la Parchet.
Anul 2004 a adus un alt eşec răsunător, campania „România. Mereu surprinzătoare”, care a costat 2 mil. dolari, rezultatul fiind că „România nu are nici o imagine clară sau puternică pe piaţă, iar marca destinaţiei transmite mesaje amestecate”, cum a subliniat chiar Organizaţia Mondială a Turismului.
În 2006, câţiva (i)responsabili din Turism au tras o ţeapă statului român, în valoare de 1,5 mil. euro. Mai concret, aceştia au „aranjat” nişte contracte privitoare la câteva clipuri de promovare a României în străinătate, sub sigla „Ţară de basm”. Cele cinci clipuri, care îl aveau ca personaj central pe Dracula, n-au mai fost difuzate niciodată, dar banii s-au plătit.
Anul 2008, sub ministeriatul lui Silaghi, ne-a adus una dintre cele mai negative promovări turistice de care am avut parte. Anthony Bourdain, realizator al emisiunii „No reservations” de la Travel Chanell, a fost obligat de „iscusitele” gazde române de la Ministerul Turismului să asiste la o seară Halloween într-un hotel cu specific „vampiresc” din Poiana Braşov. Scăpat de acolo, Bourdain a tulit-o spre nordul ţării, la bordul unei Dacii 1300 şi având alături un ghid rus beat tot timpul, realizând o emisune care ne-a desfiinţat pur şi simplu ca potenţială destinaţie turistică, dar care a fost vizionată de circa 70 milioane de telespectatori din întreaga lume…
Venirea Elenei Udrea la frâiele Turismului a însemnat mai mulţi bani cheltuiţi decât în toţi anii anteriori la un loc. Spoturile TV de pe CNN şi Euronews au costat 5 mil. euro, pentru ca apoi, finanţarea de staţiuni de schi peste tot – inclusiv în arii protejate, în speranţa deşartă a atragerii de turişti, a costat peste 130 mil. euro! Asta deşi, o singură staţiune din Ucraina, Bukovel, are mai mulţi kilometri de pârtie, respectiv instalaţii pe cablu, decât toate staţiunile româneşti din Carpaţii Orientali la un loc! Prin 2011, Udrea se lăuda că la Poiana Braşov, care ajunsese să aibă 24 km de pârtie, „turiştii vor avea sentimentul că se află în Austria”! Austria, unde o staţiune medie are peste 100 km de pârtie!
Trecând peste delirul „Bucureşti – staţiune balneoclimaterică”, imaginat de aceeaşi Udrea pe baza apelor termale existente în nordul Capitalei, în urma trecerii acesteia pe la minister au rămas afacerile „Land of choice” şi „Explore the Carpathian garden”. Prima, un clip publicitar, care a costat 1,5 mil. euro, a fost abandonată repejor pentru ce-a de-a doua găselniţă, mai cunoscută sub numele de „frunza lui Udrea”, care a costat, pentru încălzire, suma de 900 mii euro. În următorii patru ani, promovarea „frunzei” şi celelalte cheltuieli aferente au ajuns la vreo 28 mil. euro! Pe ultima sută de metri, Udrea a mai propus, ca să se afle în treabă, ceva proiecte legate de Dracula şi de Ceauşescu, care nu s-au mai materializat.
Am obţinut gaura covrigului
Rezultatul tuturor acestor ani de încercări? Conform World Tourism Organization, România, cu cei 1,5 mil. turişti străini înregistraţi în 2011, se află pe locul 70 în lume! Practic, între 1995 (când s-au înregistrat 760 mii turişti străini) şi 2011, numărul acestora a crescut cu nici măcar un milion de persoane! Spre comparaţie, Bulgaria, de la 2,8 mil. turişti străini în 1996, a ajuns azi la 6,3 milioane. Maghiarii şi-au păstrat practic numărul de vizitatori de-a lungul acestor ani (10 milioane), dar încasările le-au crescut de la 3 la 7 md. dolari.
Din păcate, la încasările din incoming România stă la fel de prost: un profit oficial de doar 1,4 md. dolari în 2011, adică la fel ca Mauritius sau Irak (!) dar mult sub Uruguay, Columbia ori Cambodgia. Până şi Albania câştigă mai mult. În plus, spaţiile de cazare româneşti ocupă ultimul loc din Europa privind ponderea străinilor din totalul turiştilor!
Văzând halul în care se află turismul românesc, noul ministru, Maria Grapini, a decis că trebuie luate măsuri drastice. Deşi iniţial a vrut să dea de pământ cu frunza lui Udrea, noua ministresă a renunţat până la urmă, împrospătând totuşi direcţiile de promovare: străvechiul Dracula, Delta Dunării şi staţiunile balneoclimaterice. Adică revigorarea ideilor propagate de comunişti prin anii 1970! Că doar pe vremea lui Ceauşescu a fost construit castelul lui Dracula de la Tihuţa, menit să agaţe turişti americani. E drept, în plus Grapini s-a arătat interesată de promovarea peşterilor, salinelor şi castelelor ţării. Sub formă de circuite. Vă închipuiţi cât de palpitant este să iei salinele la rând? La fel de tare precum e să vizitezi toate bisericile de lemn din Maramureş sau mănăstirile pictate bucovinene, una după alta. Plictisitor de-a dreptul şi metodă sigură (din păcate, practicată la greu pe la noi) de a-i face pe turişti să nu mai revină vreodată… Apoi Grapini vrea să aducă turişti din Uzbekistan, Dubai şi Coreea de Sud, când se ştie că din întreaga Asie sosesc în România abia câteva zeci de mii de vizitatori anual, imensa majoritate a intrărilor fiind dinspre Europa…
Este clar, orientarea strategiei turistice a ţării spre o direcţie bună mai are de aşteptat.
Viitorul, între potenţial şi false probleme
Ce s-ar putea face de fapt pentru a mişca lucrurile înspre normalitate? Ceea ce fac deja pe cont propriu unii mici operatori români şi străini din Transilvania, Bucovina şi Delta Dunării: turismul de de aventură, eco, geo etc., care poate aduce milioane de vizitatori anual şi asta la preţuri mai ridicate decât turismul de masă (v. Costa Rica). Pentru că România are o mulţime de atracţii unice, dincolo de Litoralul cu apele sale sălcii, staţiunile de schi (surclasate net de cele austriece), staţiunile balneoclimaterice (care n-au nici o şansă în faţa celor din Ungaria) şi Dracula (aflat la concurenţă cu toţi vampirii Europei nordice, ori cu cei italieni, polonezi, bulgari etc.). Ultimul, ca brand (mai precis, sub-brand) nu ar fi rău, deşi nu reprezintă decât o fărâmă a potenţialului autohton. Revenind la dorinţa Mariei Grapini (împinsă de la spate de genialul Agathon) de a-l băga pe Dracula în linia întâi, cred că ar trebui realizat un studiu de piaţă: nu cumva iubitorii de vampiri sunt mai puţini şi mai strânşi la pungă decât tot mai numeroşii amatori de ecoturism?
Autorităţile noastre încearcă să aducă prin pădurile virgine (unde trăiesc jumătate din carnivorele mari ale Europei) vânători italieni şi nu iubitori de foto safari britanici. În aceleaşi sălbăticii, preferă să lase să-şi facă de cap tot felul de bezmetici (provocând zgomot, poluare şi distrugerea habitatelor) cu ATV-uri şi alte scule off-road (fără a le percepe vreun leu pentru folosirea drumurilor forestiere „interzise publicului”) în loc să aducă, pe bani buni, occidentali silenţioşi doritori de survival, drumeţii sau biking montan. Aşa că, ţara pierde…
România nu-şi promovează asiduu peste hotare lunca Dunării, bacurile de pe Mureş şi Someş, pitoreştile târguri de vite, satele săseşti şi maghiare cu biserici fortificate, castele şi arhitectură unitară, bisericile de lemn din Sălaj, Bihor sau Oltenia de sub munte, cătunele neelectrificate unde viaţa curge ca acum câteva sute de ani, trenuleţele din Banat, bisericile rupestre, sinagogile pictate şi bestiarele în piatră din cimitirele evreieşti ale Moldovei, turismul minier, dinozaurii transilvăneni, superstiţiile precreştine persistente în întreg spaţiul rural şi mai ales omul. Ţăranii autentici sunt de o căldură, ospitalitate şi gentileţe unice în spaţiul european, fapt remarcat de majoritatea călătorilor străini. Asta ar trebui promovat!
În schimb, se umblă cu tot felul de clişee expirate care, neconfirmându-se, dezamăgesc. Prezentarea Maramureşului peste hotare reprezintă un exemplu tipic de lipsă de profesionalism: nu se promovează ceea ce există – oamenii tezaure vii, tehnologia fânului, terasele antropice etajate, circuitul agricol complet bio, cel mai mare fond de instalaţii hidraulice ţărăneşti aflate în funcţiune (fără scopuri turistice sau muzeistice) precum şi cele mai bine conservate tradiţii populare din Europa, dar se inoculează ideea că acolo satele arată ca nişte muzee în aer liber construite doar din case de lemn şi că locuitorii poartă peste tot costume populare, lucruri care nu mai sunt valabile de 30 de ani!
Apoi, indicele Travel and Tourism Competitiveness pe 2013, a coborât ţara noastră pe locul 68 în lume din 140 de state verificate (faţă de locul 63 din 2011), deci mult în urma Ungariei (locul 39), Poloniei (42) sau Bulgariei (locul 50). De ce aşa de jos? Păi, ca resurse culturale suntem pe locul 41 în lume, dar la resurse naturale, pe locul 88. Infrastructura turistică e de locul 34, dar transportul aerian ne împinge pe locul 93, ţara fiind pe primul loc în lume (!) ca prezenţă a marilor închiriatori auto, dar pe poziţia 138 la calitatea drumurilor! Ocupăm locul 33 ca număr de situri UNESCO culturale, locul 92 la canalizare şi doar 107 la calitatea mediului natural. Alţi indici importanţi sunt: transparenţa politicilor guvernului (locul 132), dreptul la proprietate (90), punerea în aplicare a legilor de mediu (101), numărul de accidente rutiere (42), efectivitatea marketingului guvernamental în a atrage turiştii (locul 123 în lume!), preţul carburanţilor (103), rentabilitatea preţului hotelurilor (20), calitatea educaţiei (107), speranţa de viaţă (71), atitudinea populaţiei faţă de vizitatorii străini (locul 122) etc.
Poziţiile pe care ne plasează acest indice, denotă că avem o problemă gravă de comunicare, vinovat fiind mai ales Ministerul de Externe: este imposibil de crezut că suntem una dintre ultimele ţări din lume la calitatea mediului natural (de ar fi aşa n-am avea atâtea carnivore mari), transparenţă guvernamentală (există prea multe dictaturi africane şi asiatice ca să merităm acest loc), calitate a drumurilor (proastă, dar nici chiar aşa !), iar atitudinea pozitivă a populaţiei faţă de străini este arhicunoscută…Cert, statul român este obligat să-i invite urgent pe realizatorii acestui indice (de la World Economic Forum, organism de care se ţine seama peste tot), pentru a vedea la faţa locului cum stau de fapt lucrurile!
Referitor la problema şoselelor, aceasta este rezolvabilă, chiar dacă drumurile sunt ciuruite sau neasfaltate: doar există maşini de teren. Vorba globe trotter-ului Cezar Dumitru: „De zeci de ani aud că turismul nu merge în România pentru că nu sunt şosele. Că ar trebui să închidem câţiva ani ţara turiştilor străini, să construim autostrăzi, telecabine, părţii de schi şi hoteluri all inclusive… Urmărind această logică, niciun turist nu ar trebui să calce în India, Nepal, Filipine sau Kenya.” În acest moment România recepţionează acelaşi număr de turişti străini precum Kenya, ţară care are doar 11 mii km de şosele asfaltate dintr-un total de 161 mii km (în timp ce la noi în ţară există 60 mii km drumuri asfaltate dintr-un total de 199 mii km). Da, se poate face turism fără de drumuri bune, dar fără veceuri funcţionale, mai greu!
Cred, deci, că România turistică are nevoie de toalete publice curate, de centre de informare şi de profesionişti în industria ospitalităţii (nu de posesori de diplome lipsiţi de experienţă). Ştiu şi că operatorii în turism tânjesc după predicitibilitate, stabilitate, birocraţie minimă şi fiscalitate decentă. Apoi urmează nevoia imperioasă a ţării de modernizare a infrastructurii de transport şi de investiţii în creşterea notorietăţii şi a imaginii, prin mesaje, clipuri, logo-uri şi sloganuri de promovare. Şi mai sunt convins că, dacă s-ar desfiinţa poziţia de ministru al turismului, lucrurile ar merge cu mult mai bine.
AUTOR: Teofil Ivanciuc
|
