 Un cer plumburiu-cenușiu… vântul scutura ultimele frunze de pe crengile pădurii. Printre arbori se prelingeau zone de ceață, și a început să picure mărunt și des. November rain… O casă de lemn veche, la margine de pădure. Era acolo pe prispa casei un motan bătrân, parcă era neverosimil de mare. Reținut și totuși prietenos, a venit câțiva pași să se alipească de genunchii omului. Torcea mulțumit, nu foarte tare, dar la un timbru adânc, parcă în fiecare manifestare a lui se simțea trecutul care a fost plin de reușite de motan… dar… erau undeva în trecut. El, omul, a adus din casă câteva mici bucățele de mâncare, iar motanul a mâncat lent o parte din ele. Era seară. Stăteau pe prispă, el și motanul, de parcă erau prieteni de o viață. Parcă se înțelegeau de minune, din priviri, din mișcări sau din tăcere. La un moment dat, motanul a plecat către pădure. Pe calea lui.
Omul a intrat în casă. Aparent era un om ca oricare altul. Când stătea cu pisica, nu vedeai diferența, dar când începea să scrie, să picteze, să compună muzică… să se exprime, să creeze… În întunericul acela din seara care devenea noapte, Omul a aprins o mică Lumină. Pe o foaie albă a început să scrie, așa cum doar el putea să o facă. În întunericul acela care se lăsa peste peisaj, existența lui lumina ca o flacără a înțelegerii și bunătății umane… Scria simplu și sincer, la modul personal, despre Natură și culoare, despre societate și despre cunoaștere, despre civilizație, trecut și viitor. Avea capacitatea de a gândi și exprima la mod clar ceea ce alții eventual simțeau. Frazele melodice se revărsau lin sau tumultuos, despre ciocârlii, despre munți și stânci, despre ape, despre oameni care au existat sau ar putea exista. Scria, compunea, picta nu pentru ca ideile să fie înțelese și apreciate, ci doar așa. Avea în el o indiferență a omului trecut prin multe, dar care simte că are ceva de zis…. și probabil că există cineva, undeva, care să perceapă mesajul… poate cândva în viitor. Nu scria pentru cei mulți și proști, aceștia nu reprezentau targetul creativității sale. Considera că este de preferat să scrie celor puțini, câțiva, capabili să înțeleagă. A creat ceva minunat și în acea seară. El era scriitorul, compozitorul, el este poetul, artistul care simte cum respiră muntele și societatea, simțea cum există omul; el era savantul, geniul creator de cunoaștere, cel care percepe existentul dincolo de aparențele imediate, cel care percepe regularitățile mari de desfășurare a fenomenelor naturale.
El este creatorul de cunoaștere și de artă, care scrie filosofie, beletristică, știință, el este promotorul gândirii elevate… care face din om ceva diferit de un motan încălțat. El este Tolstoy, Darwin, Einstein; el este Mozart și Leonardo da Vinci, el este Platon și Aristotel, el este Heidegger, Spinoza, Kant și Gaudi. Pe stradă nu îl poți recunoaște, că nu este o târfă din politică, nu este un oier care face afaceri cu terenuri sau un fotbalist care jonglează cu mingea… și devine denumit penibil… galactic… oricum un termen de neînțeles pentru șleahta scuipătorilor de semințe. El este altceva. El este rațiunea, creativitatea artistic și intelectuală. Ai ocazia de a îi contempla opera, pe stradă nu îl poți recunoaște.
Pe lângă faptul că viața acestor oameni prezintă inerentele caracteristici generale ale vieților umane, ei se deosebesc profund de cei din marile mase amorfe de oameni… prin capacitatea lor intelectuală extraordinară concomitent cu expresivitate, creativitate și capacitate de comunicare. Mulți dintre ei erau neînțeleși de contemporani, pentru că depășeau cu mult capacitățile de înțelegere ale acestora: Gregor Mendel, Giordano Bruno, Galileo Galilei șamd. În textul intitulat “Cum văd eu lumea?” Einstein scria: “Ceea ce este propriu-zis valoros în treburile omenești mi se pare a fi nu statul, ci individul creator și sensibil, personalitatea: el singur, creează nobilul și sublimul în timp ce turma rămâne ca atare obtuză în gândire și în simțire.” Asta așa a fost și așa va și rămâne.
Interesant de remarcat este că aceste ființe capabile să producă opere de valoare fundamentală, sunt rezultate ale existenței unui potențial uman genial, care găsește condiția de manifestare în contextul socio-cultural al momentului. Se constată cu ușurință că auto-educația este de nenumărate ori mai importantă decât educația formală… să nu mai zic de cea impusă de sistem… care poate distruge rapid orice urmă de libertate de gândire, orice formă de creativitate, și ușor poate să creeze mase de obedienți papagali. Societatea rar are capacitatea de a susține aceste tipuri de personalitate creativă, cel mult le poate accepta existența. Oricum, acest tip de om nu are pretenții exagerate, nu dorește să își pună pe cap obiecte din aur sau să poarte un sceptru, nu are nevoie de palate sau de fete care să îl distreze, nu pretinde nici respect deoarece știe că nu are de la cine. El trăiește cu domeniul lui de interes, care îi satisface mare parte din nevoile lui fundamentale.
La 7 octombrie 1919, Einstein scria către Rudolf Lindemann: “O organizație nu poate ea însăși să genereze activitate intelectuală, ci doar să sprijine ce există deja.” Iar un proverb de pe la noi zicea că: de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere… că nu are de unde. Deși societatea modernă pretinde că ea promovează și susține creativitatea, de fapt nu este diferită de vechile societăți care ar fi ars pe rug sau ar fi crucificat orice ființă umană care prezenta ceva libertate de gândire.
Interesant este că nu se poate decide prea ușor cine a avut rezultate relevante… Recunoașterea meritelor vine în general postum, când este mai ușor de acceptat și de către ceilalți, că omul respectiv a fost o mare valoare. Există totuși o societate selectă a elitelor creatoare, care niciodată nu o să aibă milioane de membri. Cotizația pe care o plătești este munca intelectuală creativă pe care o faci în fiecare zi din viață… în speranța că vei realiza ceva relevant. Trebuie să cunoști de la început că nu există nici o garanție că așa se va întâmpla, dar călătoria merită făcută, în orice caz; de fapt, pentru cei care au în suflet această necesitate, asta este evident; celorlalți nici nu ai ce să le explici, că nu este cazul. În această societate nu ai nevoie de invitație, nici nu ai nevoie ca alții să te accepte. Din club faci parte automat dacă în timpul existenței tale ai fost capabil să creezi ceva realmente relevant în domenii ale științei, filosofiei, artei. Este un fel de comunitate nevăzută a creatorilor.În textul intitulat “Crezul meu” scris în 1932, Einstein zicea: “Deși în viața de zi cu zi sunt de regulă un singuratic, conștiința apartenenței mele la comunitatea nevăzută a celor care luptă pentru adevăr, frumusețe și dreptate m-a salvat de sentimentul de izolare.” Într-un text datat la 29 aprilie 1924, scris de Einstein către Max și Hedwig Born, putem citi: “Dintre toate comunitățile la care avem acces, nu există nici măcar una căreia să vreau să mă dedic, cu excepția societății căutătorilor autentici, care întotdeauna are foarte puțini membri în viață.” Fără aceste existențe umane creatoare, omenirea era încă sus în copac și trăgea de banane. Există o difuză societate a elitelor creatoare a tuturor timpurilor, care cuprinde primul om care a aprins un foc, prima persoană care a realizat picturi pe pereți de peșteri europene în urmă cu 35.000-40.000 de ani, îi cuprinde pe Aristotel, Darwin, Einstein, Mozart, Picasso … și o infinitezimală parte a oamenilor care există azi… a celor care vor exista cândva.
© dr. Peter Lengyel
|
