Articolul prietenului meu Dani Godja a fost citit de mulţi, şi asta-i bine. Comentarii sunt puţine, şi asta-i rău... E rău pentru noi toţi. Ne reducem existenţa la instinctele primare, încet-încet...
Voi face nişte completări la articolul „ Arătăm cu degetul „ , cu speranţa că ceva-ceva va începe să se întâmple în adormita noastră societate.
„…uităm că aceşti tineri de azi nu sunt altceva decât produsul de creaţie al adulţilor de ieri şi de azi”.
Adevărat, dureros de-adevărat…

 Mi-aduc aminte de o revistă care prezenta sistemul american de învăţământ. Printre paginile cărţii - editată în limba română pentru o expoziţie internaţională la Bucureşti- era o caricatură. La şcoală, în faţa directorului, tatăl elevului şi elevul, amândoi „nonconformişti” în ceea ce priveşte vestimentaţia. Singura diferenţă era doar cea dată de dimensiuni. Desenul, foarte bine realizat, lăsa impresia că şi tatăl şi fiul gândesc la fel, au acelaşi orizont de aspiraţie intelectuală, adică foarte apropiat de zero. Directorul şcolii îi spune elevului: „Dacă acesta e tatăl tău, aş prefera să vii cu bunicul!”

O glumă dintr-o revistă a devenit, în zilele noastre, o realitate la care guvernele României ar trebui să se gândească mai mult. Spun „guvernele”, pentru că indiferent cine va conduce ţara asta, dacă vrem să ne redresăm, e nevoie de o gândire, de o strategie educaţională pe termen foarte lung. Şi ar trebui să ne grăbim! Bunicii sunt din ce în ce mai bătrâni…Părinţii elevilor de azi fac parte din primele generaţii de români obligaţi de „strategii” economiei noastre naţionale să ia calea exilului pentru a asigura existenţa lor şi a  rudelor rămase în ţară. Cu ce preţ? Al lipsei de educaţie, de multe ori a bunului simţ. Au venit cu bani din alte ţări, dar fiii  şi fiicele lor au fost privaţi de liniştea unui cămin normal, unde să poţi să revii în fiecare zi cu plăcerea că vei gasi acolo pe cineva care să te-asculte, care să-ti dea un sfat…Cu bani nu se pot cumpăra sfaturi …Doar bunuri materiale, care sunt perisabile, pe câtă vreme o vorbă bună spusă de cineva apropiat din familie o ţii minte toată viaţa…

„Dacă tineretul de azi este vinovat de ceva, atunci este vinovat că nu ştie să privească dincolo de zidurile propriului univers.”
Ca să vezi Universul mai îndepărtat, trebuie să ai mijloacele necesare pentru aşa ceva. Trebuie să ai ochi şi minte! Adulţii din ultimii douăzeci de ani au acoperit ochii tinerilor cu minciuni despre o viaţă mai bună, le-au dat exemple că se poate şi fără muncă să fii „cineva”. Şi mintea a început să scadă…La ce e nevoie să gândeşti, că doar sectorul legumicol sau al construcţiilor imobiliare din alte ţări poate fi „atacat” doar cu muşchi, creierul fiind doar acel „auxiliar” care coordonează corpul?
Copiii de-acum au un univers limitat la jocurile  pe calculator şi la „nocturne” tv. Cine să-i supravegheze, cine să le vegheze somnul, că bunicii, probabil adorm cu mult timp înaintea nepoţilor, iar părinţii funcţionează după alt fus orar…
Ca sa vezi „dincolo de zidurile propriului univers” trebuie ca cineva din generaţiile mai vechi să ofere o scară imaginară pe care sa urce tinerii noştri. E nevoie, deci să fie ajutati să vadă cât mai departe. Nu trebuie lăsaţi în voia lor, descurcă-se cum pot, că începem să avem dovezi certe că s-a greşit! Copiii trebuie să crească lângă părinţi, iar părinţii trebuie să aibă un câştig material suficient în ţara aceasta! Ce simplu a fost să  „privatizezi” fabrici româneşti de renume în lumea asta, până când au ajuns nişte fiare vechi vândute mai apoi ca atare… Mi-aduc aminte de un prim-ministru care ne spunea de nemaipomenitele intenţii pe care şi le propusese guvernul său, de a privatiza nu ştiu câte întreprinderi pe săptămână. Scopul era sa fie privatizate, indiferent de preţ, indiferent de urmări. Importantă era norma de privatizări, nu calitatea sau intenţiile cumpărătorilor. Şi uite-aşa, au dispărut locurile de muncă, dar au apărut locurile libere pentru pribegie…

Spune Dani că tinerii
„copiază mecanic ceea ce văd în jurul lor, dezvoltă comportamente şi atutudini ce le observă la adulţii care le sunt modele.”
Modele extrem de negative apar la televiziuni. E plin la noi de muzicanţi cu lanţuri groase de aur la gât, cu voci piţigăiate şi înconjuraţi de „cadâne” durdulii! Dar sunt modele, pentru că au bani. Câţi, nici Fiscul nu se prea grăbeşte să constate…Cu astfel de modele, ce viitor se-arată acestei ţări?

„…de la un an la altul se vând tot mai puţine cărţi in Romania.”
Aici ar trebui luat în seamă şi nivelul din ce in ce mai scăzut al nivelului de trai. Cu banii puţini pe care-i căstigă românul, e mai important să-şi asigure existenţa, şi pe urmă să se „culturalizeze”. Editurile au scumpit cărţile, că doar aşa-i în economia de piaţă. Sunt norocosul posesor al unei biblioteci formate în foarte mare parte pe vremea dictaturii comuniste. Măcar atunci cărţile erau ieftine. Acum sunt destul de scumpe pentru mulţi dintre potenţialii cititori. Rezerva de cărţi imi ajunge pentru mult timp de-acum încolo. Dar şi acum mai intru pe la librăria „Luceafărul” şi cumpăr cărţi. Nu cumpăr câte aş dori, pentru că suntem în criză economică. Sau am trecut? Cine ştie exact cum stăm să ne spună şi nouă, celor cu salariile bine ciuntite…

„Câţi dintre aceşti  profesori asistă la evenimentele culturale ce au loc in Sighet? Dacă ei nu sunt interesaţi  de cultură, cum putem pretinde ca aceşti profesori să-i îndrume pe elevi spre o piesă de teatru, o lansare de carte sau un concert?”
Cred că pot să am şi pentru acest lucru o explicaţie: lehamitea!
Da, gri e prezentul, gri viitorul. Sper să nu fie chiar negru, dar ma aştept şi la o asemenea „perspectivă”.
Când se trăieşte in ţara asta atât de prost, cum mai pot mulţi dintre profesori sa aibă disponibilitatea unor manifestări culturale? Poate unii dintre tinerii profesori de azi au părinţii şi acum plecaţi prin alte ţări, alţii dintre colegii mei de breaslă se gândesc serios să plece şi ei pe undeva…Nu vreau să scuz astfel lipsa de interes a  celor care modelează tinerii. La noi în oraş clubul „Rotary” face eforturi extraordinar de mari să ne ofere spectacole de înalţă calitate la preţuri absolut minime, aş zice chiar neglijabile în raport cu actul artistic de care avem parte de fiecare dată.

Cum vorbim şi cum scriem româneşte.
Alt punct sensibil atins de Dani. Se scrie şi se vorbeşte după „ minunatele” exemple oferite de emisiunile tv cu mare audienţă. Poate n-ar strica  ca la examenele de accedere la locurile de muncă  să fie şi o probă de scriere în limba română, dar intervine deja o mare problemă. Pe corector ( citeşte angajator) cine-l verifică? E omul cu bani şi face ce vrea, scrie cum vrea ( sau cum poate), vorbeşte cum vrea ( sau cum e „ la modă” azi). Greşeli de tehnoredactare găsim atât de frecvent, încât ne-am obişnuit cu ele. Aşteptăm pasul următor de „îndreptare” a haosului ortografic din limba română pe care să-l facă  Academia Română: fiecare să scrie cum poate, că e bine oricum! Dacă nu se luptă nimeni cu asemenea tendinţe de schimonosire a limbii române, la asta se va ajunge.
Mă apucă „perspiraţia” când mă gândesc la corectitudinea cu care se scie azi româneşte. Nu ştiti ce înseamnă „perspiraţie”? Cititi ce scrie pe unele deodorante. La noi nu se spune „antitranspirant”- sună rău, nu-i aşa?- se spune antiperspirant ! Adică, din limba engleză, de la „to perspire”, care înseamnă exact asta: a transpira! Oare Consiliul Naţional al Audiovizualului n-are nimic de comentat? Şi de amendat?...Când se va înfiinţa Consiliul Naţional de Protejare a Limbii Române?

„Fără un învăţământ de calitate nu putem avea medici profesionişti, ingineri sclipitori, tâmplari şi mecanici pricepuţi, profesori cu care să ne mândrim. Din păcate, am văzut că toţi cei care au condus Romania în ultimii 22 de ani şi-au cam bătut joc de această educaţie şi de cadrele didactice.”
Despre ce calitate vorbim, când nici măcar numărul necesar de manuale gratuite pentru clasele a IX-a şi a X-a nu este asigurat? Să vorbim de salarii? Să vorbim de motivaţia învăţării? Am mai vorbit despre asta. După terminarea studiilor nu ştii ce-ţi rezervă viitorul… Sau cum se poate pune problema învăţământului de calitate când sunt facultăţi unde studenţii trag biletul de examen, ies afară din sală şi se întorc cu rezolvarea? Cum poţi urma cursurile unei şcoli postliceale de asistenţi, fără să promovezi bacalaureatul? Ca să poţi profesa după terminarea şcolii postliceale, trebuie să promovezi şi examenul de la terminarea liceului. Normal ar fi fost întâi bacalaureatul, apoi alte forme de învăţământ. Dar ce contează? La noi se poate orice, oricum!

„Ce le putem oferi pentru a-i păstra aici? Ce nevoi au? Îi intreabă vreodată cineva? Ce facem noi pentru acesti tineri valoroşi? Cum îi putem motiva să rămână aici pentru a ne ajuta pe noi să progresăm?”
 se întreabă şi întreabă, pe bună dreptate, Dani Godja.
Ştiu un medic căruia acum douăzeci de ani i-a fost refuzată cererea de a avea o locuinţă. A trebuit sa stea, împreună cu familia, într-o rezervă a spitalului câţiva ani. Din fericire pentru noi toţi, acel om a rămas în oraş şi salvează vieţi! Acum situaţia e rezolvată. Cum? La noi nu se mai construiesc blocuri de locuinţe, deci Primăria n-are niciun motiv de a refuza pe cineva…Motivarea ca oamenii valoroşi să rămână aici (în Sighet, în ţară) nu există la noi. Şi Sighetul, şi ţara asta au atâţia tineri valoroşi care aduc faimă altora…Avem şi noi câţiva, nu zic nu…Unu-i de la Vâlcea, altul de la Strehaia, altul de la Bărbuleşti, etc, etc. Cu astfel de modele, unde vom ajunge?

Insuflarea plăcerii de a citi
Trebuie să recunoaştem că tentaţiile vieţii fără efort sunt prea mari pentru mulţi. E mult mai comod să vezi un film decât să citeşti o carte ( pentru unii, dar nu pentru toţi!). Mă întreb dacă stăm la fel de bine cu imaginaţia ca altădată. Filmul îţi oferă tot ce trebuie să vezi. Pe câtă vreme, un text dintr-o carte poate fi înţeles în diferite feluri. Depinde cine îl citeşte. Pe de altă parte, cine pătrunde în minunata lume a beletristicii, ştie că la fiecare început al unei noi cărţi, intri în altă lume. E atât de interesant să citeşti despre locuri unde doar mintea te poate duce, despre obiceiuri, tradiţii, să cunoşti obiceiuri din epoci istorice diferite, să admiri abilitatea scriitorilor de a alcătui fraze de o frumuseţe fără seamăn, să te bucuri sau sa te întristezi alături de personajele romanelor citite…
Eminescu spunea: „Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filozofia vieţii”
Iată ce frumoasă pledoarie pentru lectură ne ţine marele poet!

A citi cărţi sau a nu citi – e alegerea pe care fiecare dintre noi o face. Scriitoarea belgiană Amélie Nothomb spune: „ Cărţile sunt nişte vecini care vin la noi doar când îi chemăm, şi pleacă de îndată ce nu vrem să-i mai vedem.”

Iar dacă unii se îndoiesc de utilitatea lecturii în viaţa unui om, cred că un citat care aparţine poetului englez Wystan Hugh Auden ar fi cel mai potrivit:”Cartea este o oglindă: dacă se priveşte în ea un măgar, n-are cum să vadă imaginea unui apostol!”

Un „amănunt” pe care l-am lăsat la sfârşitul articolului. Revista despre sistemul de învăţământ american despre care aminteam la începutul articolului se chema „Nori de furtună deasupra şcolii”.
E momentul să fim atenţi la întreagă noastră societate. Norii de furtună stau acum deasupra tuturor. O carte deschisă şi aşezată „în aşteptarea cititorului”, cu faţa în jos, nu credeţi că seamănă cu acoperişul unei case? Şi în caz de ploaie, cel mai bun adăpost îl oferă un acoperiş!