1.Orice are un început

  Dacă luăm aminte la mărturisirea făcută de Edward Gibbon, autorul monumentalei lucrări “Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman” (“History of the Decline and Fall of the Roman Empire”), atunci cartea de istorie poate să apară fie ca o cronică monotonă, fie ca o declamaţie retorică. Asemeni lui Titus Livius, care în “Ab urbe condita” (“De la fundarea Romei”) ne-a lăsat o operă de mare valoare literară, Edward Gibbon s-a ferit ca de foc să cadă în vreuna din extremele mai sus menţionate. Recunoaşte, de altminteri, că a făcut multe experienţe până ce a nimerit tonul de mijloc, convins fiind că “stilul unui autor ar trebui să fie imaginea minţii sale, dar alegerea şi stăpânirea limbii sunt fructul exerciţiului”.

  Chiar dacă în unele privinţe a fost depăşit ca istoric, măiestria formei lui Gibbon nu a putut fi trecută cu vederea, şi ea îl aşează între marii prozatori clasici englezi. Arnold Toynbee la rândul lui îi aduce un omagiu indirect lui Gibbon, atunci când apreciază că “nici un istoric nu poate fi ‘mare’ dacă nu este totodată şi un mare artist”, în vreme ce profesorul Wedgewood o spune de-a dreptul că “Istoria declinului” este o lucrare de-o excepţională erudiţie şi unul dintre marile monumente ale literaturii engleze din veacul al XVIII-lea, şi că în această dublă calitate, ea a exercitat o adâncă influenţă asupra întregii tradiţii a istoriografiei britanice.

   Ei bine, masiva carte a lui Paul Johnson, apărută în anul 2005 în tălmăcire românească la editura bucureşteană “Hasefer”, se înscrie cu autoritate în prestigioasele tradiţii ale istoriografiei britanice nu doar în ceea ce priveşte amploarea temei abordate, cu enormul volum de informaţii solicitat (aici cu adevărat Johnson se vădeşte un demn urmaş al lui E. Gibbon), ci şi în privinţa stilului, respectiv a unor surprinzătoare erori de documentare ori poate de voită interpretare a câtorva evenimente din istoria foarte apropiată de epoca noastră, lucru ce va fi evidenţiat la momentul potrivit. Iar stilul, un autentic stil britanic, ne apare aidoma unui bătrân şi distins gentleman, care, apăsat de greutatea atâtor veacuri de estetism discret şi de eleganţă spirituală distantă, se simte mai degrabă plictisit decât istovit, însă îşi ascunde lehamitea şi oboseala sub nelipsita mască politicoasă a unei ironii blânde şi îngăduitoare...

  Din scurta notiţă biografică aflăm că Paul Johnson (născut în anul 1928) este un faimos ziarist şi că a scris alte multe cărţi de istorie, precum “O istorie a creştinismului”, “O scurtă istorie a Irlandei” sau “Civilizaţiile Egiptului antic”.

  Totuşi, de unde curajul din partea lui, un neevreu, de-a trata “acest subiect vast şi intimidant”, ca să ne folosim de propriile sale cuvinte? În “Prolog” ne destăinuie că ideea i-a încolţit în minte în timp ce lucra la “Istoria creştinismului”, ocazie cu care a conştientizat imensa datorie a creştinismului faţă de iudaism, şi că patru sunt motivele care l-au îndemnat să scrie această istorie a evreilor: primul se cheamă simplă curiozitate; al doilea provine din tulburarea pe care i-a provocat-o întinderea în timp a istoriei evreilor; al treilea motiv se datorează întinderii sale în spaţiu, ceea ce l-a încredinţat că “a scrie istoria evreilor este ca şi cum ai scrie istoria lumii dintr-o perspectivă foarte specială”; în sfârşit, acest studiu de aproximativ 4000 de ani (acesta fiind, de altminteri, cel de-al patrulea motiv), i-a dezvăluit lui Johnson că persistenţa evreilor în pofida tuturor persecuţiilor la care au fost supuşi, se datorează credinţei lor nestrămutate în existenţa unui plan divin. Prin urmare, exclamă Johnson, “istoria are un scop şi umanitatea un destin”!

  Cartea este împărţită în şapte părţi şi fiecare parte poartă un nume generic potrivit cu perioada descrisă şi cu însuşirile caracteristice ale respectivei perioade: “Israeliţii”, “Iudaismul”, “Catedocraţia”, “Ghetoul”, “Emanciparea”, “Holocaustul”, “Sionul”. Cu certitudine că împărţirea cărţii exact în şapte părţi nu este o pură întâmplare. Dimpotrivă, faptul acesta mărunt în aparenţă, ne arată că încă din timpul când autorul lucra la elaborarea planului cărţii, el s-a lăsat pătruns de semnificaţiile cabalistice ale cifrelor sacre (3, 7, 12, 40 etc.), care – aşa cum ştim cel puţin în legătură cu sacralitatea lui 3 şi 7, au fost preluate de la egipteni atât de evrei cât şi de greci.

  Şi cum fiecare istorie are un început, Johnson este de părere în prima parte a tratatului său că Abraham trebuie să fie cel dintâi reper din istoria multimilenară a poporului evreu. Plecat din cetatea Ur spre Canaan, este de presupus că Abraham a adus cu el “poveşti despre ziguratul înălţat spre ceruri, cât şi mult mai timpuria poveste despre potop”.

  Când a trăit Abraham? Bazându-se pe studiile de-o viaţă ale lui Albright, Johnson apreciază ca fiind rezonabile concluziile la care acesta a ajuns, anume că patriarhul biblic n-a putut trăi înainte de secolul al XX-lea î.e.n., dar nici după secolul al XIX-lea î.e.n.

  Se subînţelege că pentru perioade atât de îndepărtate de timpurile noastre, dovezile deţinute de istorici sunt în egală măsură rare şi nesigure, din care cauză ei formulează concluzii tranşante doar cu multă prudenţă. Johnson chiar face referiri la punctele de vedere exprimate de câţiva remarcabili savanţi ai secolului XX, aşa ca M. Noth şi A. Alt, pentru care istoria israelită nu beneficiază de o consistentă bază de adevăr decât începând cu epoca lui Saul şi David, când textul biblic începe să reflecte realitatea documentelor de la curte. Întrucât aceşti istorici au îndepărtat tradiţiile dinaintea cuceririi Pământului Făgăduinţei ca fiind mitice, afirmând că israeliţii au devenit un popor abia pe pământul Canaanului (circa sec. al XII-lea î.e.n.), Johnson consideră că ei “păstrează o abordare esenţial sceptică”, altfel spus se dezice de ei politicos dar hotărât.

  Adânc încredinţat de unitatea dintre istoria şi religia vechilor evrei, precum şi de faptul că istoria acestora trebuie să fie desluşită din adevărurile cuprinse în “Vechiul Testament”, Johnson optează pentru metoda întrebuinţată de Josephus Flavius în “Antichităţi iudaice”, adică merge pas cu pas pe firul evenimentelor biblice. Şi trebuie să recunoaştem că o face cu multă subtilitate şi măiestrie, ceea ce – desigur – nu reprezintă nicidecum rodul dorinţei de-a proceda în acest chip, ci cel al impresionantelor cunoştinte pe care le deţine. Iar argumentele oferite sunt întru totul pe măsură: “Biblia este în mod esenţial o scriere istorică de la început şi până la sfârşit”.

  Dar un asemenea mod de abordare a acestei problematici istorice nu pare a se bucura de consecvenţa integrală a autorului, poate nici de deplina şi intima sa încredere ştiinţifică. Căci citim în “Epilogul” prezentului tratat: “Istoricii ar trebui să se ferească a căuta modele providenţiale în evenimente”. Iar puţin mai jos, tot el adaugă: “Cu toate astea, un scepticism excesiv poate să producă o distorsiune la fel de gravă ca şi credulitatea”. Prin urmare, nici cal nici măgar acolo unde persistă umbre în cunoaştere şi unde cercetătorii se arată excesiv de sceptici, adică riguroşi şi critici cu probele îndoielnice pe care le deţin la un moment dat!

  2. Catedocraţia şi ghetoul

  Apoi în urma celor două înfrângeri catastrofale: revolta din anul 70 e.n. şi răscoala lui Bar Khoba din anul 135, evreii renunţă cu totul şi cu totul la violenţă, chiar atunci când ar fi avut tot dreptul să riposteze într-un fel dur şi bărbătesc. Este perioada catedocraţiei, în care evreii s-au resemnat să fie trataţi ca o minoritate oprimată, în care ei şi-au dezvoltat o adevărată filosofie a negocierii pentru a-şi salva pielea şi în care în mod firesc pasiunea lor pentru scrierile istorice cunoaşte un lung declin de la Josephus Flavius şi până în secolul al XIX-lea. Dar, mă rog, ce să facă cu scrierile istorice un popor umilit, persecutat şi izgonit din loc în loc, un popor crunt lovit de ura semenilor prin atâtea şi atâtea forme de antisemitism: de la antisemitismul existent în fapt încă din antichitate (termenul a apărut de-abia în 1879) până la “soluţia finală” pusă în practică de Hitler şi acoliţii lui, în sfârşit, un popor încărcat de istorie însă fără ţară?!

  Dar ce se înţelege prin catedocraţie? Este noua formă de organizare a evreilor, în care comunitatea va fi condusă din scaunul profesoral; rabinul şi sinagoga aveau să devină instituţii normative ale iudaismului, care astfel ia chipul unei religii congregaţionaliste. Tot atunci erudiţia ajunge la mare cinste, îndeosebi prin raţionalistul Maimonide, cel situat la jumătatea drumului dintre Filon din Alexandria şi lumea modernă, căci cuvântul de ordine la vremea aceea era: Studiul precede şi conduce la acţiune! De altfel, însuşi cuvântul talmud înseamnă studiu, învăţătură. Însă întreaga acţiune evreiască se mărginea ba la cămătărie, ca până la urmă locul cămătarilor evrei să fie luat de cavalerii Templieri, ba la încercările disperate de-a evita persecuţiile îndreptate împotriva lor prin cumpărarea bunăvoinţei atotputernicilor zilei aflaţi mereu în criză financiară, ba la curajul lor răbdător şi la uimitoarea lor capacitate de adaptare la loviturile inevitabilului, ce lua chipul pogromurilor cruciaţilor ori pe cel al expulzărilor. La vremea aceea Europa a fost cuprinsă de furia expulzărilor, iar expulzările evreilor sefarzi din Spania (1492) şi din Portugalia (1497), au fost precedate de expulzarea evreilor aşchenazi din Germania şi Moravia, respectiv din Italia. Axa evreilor s-a mutat mai spre est, şi astfel în jurul anului 1500, Polonia devine patria evreilor aşchenazi.

    A urmat în trista istorie a evreilor perioada ghetoului, primul ghetou fiind cel din Veneţia. Această perioadă se caracterizează prin trei mari categorii de evenimente, cu impact nu doar asupra destinului evreilor, ci chiar asupra lumii întregi, datorită inaugurării noilor căi de rulare ale capitalismului modern:

  1)Apariţia aşa-zişilor evrei de curte, care aveau voie să ajute monarhii, însă nu aveau voie să conducă efectiv. Peste mai bine de două sute de ani, un fenomen asemănător se va petrece în Rusia sovietică...O figură aproape legendară printre aceşti evrei de curte este cea a lui Samuel Oppenheimer (1630-1703), supranumit marele Oppenheimer. A avut un rol cheie în războiul de apărare al Vienei din anul 1683, i-a împrumutat pe Habsburgi cu sume fabuloase ce nu i-au mai fost restituite, şi-a ajutat sute de coreligionari săraci şi la urmă el însuşi a murit sărac;

 2)Ghetoul poate fi considerat locul de naştere al mercantilismului şi al conservatorismului religios. Banii au ajuns să fie consideraţi o marfă ca oricare alta, iar inventivitatea evreilor în materie de comerţ modern s-a vădit în următoarele patru direcţii:

    a)Bursa prin care se făceau transferuri de capital;

     b)Reclama şi publicitatea;

     c)Evreii aveau mereu privirile aţintite spre piaţa cea mai mare;

      d)Erau preocupaţi de reducerea preţurilor şi de comercializarea produselor ieftine, care să satisfacă pe toată lumea. În paranteză fie spus, nu acesta este principiul de bază după care se conduce şi economia de piaţă din zilele noastre?

   3)În anul 1618 a izbucnit Războiul de 30 de ani. Evreii au avut un rol decisiv atât în aprovizionarea armatelor catolice, cât şi a celor protestante. Însă la sfârşitul războiului (anul 1648), a pornit răscoala ţăranilor ucraineni conduşi de hatmanul Bogdan Hmelniţki. În sprijinul lor au venit cazacii de pe Nistru şi tătarii din Crimeea. Răscoala pornise nu atât împotriva marilor latifundiari polonezi, cât mai ales împotriva arendaşilor evrei, consideraţi cauza principală a exploatării ţăranilor ucraineni. Pentru a-şi salva propriile vieţi, trupele poloneze i-au dat pe evrei pe mâna cazacilor. Nu se ştie cu exactitate câţi evrei au murit în această sângeroasă răfuială. Cronicile evreieşti pomenesc de 100.000 de morţi, însă cifra este mult exagerată. Oricum, poveştile refugiaţilor i-au impresionat profund nu doar pe evreii polonezi, ci toate comunităţile evreieşti.

   După anul fatidic 1648 a început emigraţia evreilor spre apus. Iar ţara cea mai râvnită de evrei pentru condiţiile omeneşti de viaţă oferite inclusiv unor transfugi (aici, după opinia lui Johnson, exista doar un antisemitism de salon), era bătrâna Anglie. Termenul ebraic medieval pentru desemnarea Angliei era “capătul pământului”, iar evreii aveau convingerea că primirea lor în această ţară avea să grăbească venirea lui Mesia. Desigur, nu un Mesia aşa ca Mântuitorul Iisus, ci unul puternic, pragmatic şi necruţător cu cei ce i-au făcut să sufere pe copiii lui Israel...Astfel, Anglia s-a dovedit a fi primul loc unde s-a constituit prima comunitate evreiască modernă. Nu mult după această dată a  început emigrarea evreilor spre America, unde ei nu s-au organizat pe baze comunitare, ci congregaţionale, la fel ca celelalte biserici. Aşa s-au format în decursul timpului cei trei mari poli ai evreimii mondiale: Israel, diaspora şi evreimea americană.

 3.Emanciparea şi holocaustul

   Partea a cincea a cărţii poartă numele “Emanciparea”şi ea este dedicată unor faimoase familii de evrei precum familia de bancheri Rothschild, ori unor celebri intelectuali de origine ebraică, fie că aceştia îşi recunoşteau originea şi neamul, fie că nu şi-o mai recunoşteau după botez, ba mai mult, ei chiar dobândeau apucături antisemite, fie că printr-un curios şi inexplicabil proces de natură ideologico-morală, ei se transformau în evrei neevrei, adică deveneau nişte automate nesimţitoare de care se servea revoluţia socialistă.

 Din prima categorie i-am putea aminti pe Disraeli, Marcel Proust, Anatole France, căpitanul Alfred Dreyfus, Teodor Herzl- părintele sionismului, Sigmund Freud, Albert Einstein şi Franz Kafka; în cea de-a doua categorie intră poetul H. Heine şi Karl Marx, cu faimoasele lui răbufniri de ură împotriva unor evrei (pe socialistul Ferdinand Lassalle îl poreclise “baronul Iţic” şi “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea că sunt “cea mai scârboasă dintre toate seminţiile”); în sfârşit, în cea de-a treia categorie autorul include pe Rosa Luxemburg, Leon Troţki (născut Lev Davidovici Bronstein) şi pe scriitorul comunist Isaac Babel, cel care în povestirile sale îşi dorea să dobândească “cea mai simplă dintre îndemânări, anume capacitatea de a-mi omorî semenii”. Nu se ştie prea bine în ce măsură şi-a împlinit această “nobilă” aspiraţie, însă se ştie că a reuşit să zgândăre antisemitismul al lui Stalin şi că acesta n-a ezitat să-l lichideze, de altfel ca pe mulţi alţi evrei de mai aproape şi de mai departe.

Fireşte că ar merita să insistăm mult mai mult asupra unora dintre ei. Însă cum marele nostru interes se îndreaptă spre următoarea parte a cărţii, unde autorul pur şi simplu incriminează România, mă grăbesc să menţionez anul 1881 drept anul exodului masiv al evreilor din Rusia ţaristă înspre vest, din cauza pogromurilor şi a legilor cu un pronunţat caracter antievreiesc, şi – desigur – să amintesc acea picătură care a vărsat paharul şi a contribuit la naşterea sionismului – cazul Dreyfus, sau cum spune autorul, “victima arhetipală din noul ghetou”!

   Sionismul a fost demarat de Herzl, iar după moartea acestuia problema a fost preluată şi continuată de Weizmann pe lângă guvernul Marii Britanii, până când, prin Declaraţia Balfour, se consfinţea, taman la sfârşitul primului război mondial, naşterea unui stat sionist în Palestina. Declaraţia de independenţă a statului Israel a fost citită de Ben Gurion în ziua de 14 mai 1948.

  Partea a şasea a cărţii, intitulată “Holocaustul”, se ocupă pe larg de condiţiile care i-au permis lui Hitler ascensiunea spre putere şi apoi să-şi pună în aplicare odioasa sa politică îndreptată evreilor, cu toate că:

  1)Germania era cea mai mare putere economică, militară şi culturală a Europei;

   2)Germania se prezenta ca cea mai educată naţiune din lume, ea fiind prima ţară din lume a cărei populaţie adultă era aproape în întregime alfabetizată;

   3)Între 1870-1933, universităţile germane erau cele mai bine cotate în cam toate domeniile;

    4)Cei mai capabili dintre evrei iubeau Germania tocmai pentru că pe-atunci se dovedea a fi cel mai bun loc din lume unde puteau munci;

   5)Germania a cîştigat mai multe premii Nobel decît oricare ţară (aproximativ 30% din totalul lor), iar evreii au contribuit cu aproape o treime (în domeniul medicinii chiar cu jumătate din premiile adjudecate de nemţi la această disciplină).

    Însă aceste impresionante realităţi nu au avut puterea să alunge urmele lăsate de primul război mondial în mintea şi sufletul germanului: Pe de o parte durerea şi furia pentru pierderea războiului, răni deschise care nu vroiau să se închidă decât după eventuala găsire a unui ţap ispăşitor, pe de altă parte violenţa cu care oamenii de peste tot se obişnuiseră, în Germania – ne informează autorul – ea luând aspectul “violenţei din disperare”.

    Ei bine, după venirea la putere în ianuarie 1933, Hitler a unit cele două consecinţe ale războiului şi astfel a rezultat monstruoasa sa politică împotriva evreilor. După părerea lui Paul Johnson, ura nutrită de Hitler împotriva evreilor era atât de feroce, încât el a dorit războiul numai pentru a-i putea distruge pe evrei! “Şi nu numai pe evreii germani”, continuă autorul, “ci pe evreii din toată Europa, oferind astfel o soluţie internaţională şi finală în ceea ce Hitler susţinuse întotdeauna a fi o problemă internaţională”.

    Argumentul mi se pare forţat. Nu cred că cineva îşi poate închipui că va avea prea multe şanse să vâneze iepuri trăgând cu puşca de cum iese pe poarta casei şi asmuţindu-şi haitele de câini la întâmplare spre cele patru puncte cardinale. Ceea ce, de altminteri s-a şi întâmplat. Speriaţi de atâta zgomot, iepurii de preţ au izbutit să fugă chiar de sub botul bestiilor, necum cei aflaţi mai departe...

    Războiul a pornit nu numai dintr-o nevoie acută de revanşă resimţită de aproape toată suflarea teutonică după umilinţa suferită în primul război mondial, ci şi din necesităţi practice, dictate de economia germană:

    a)Redobândirea teritoriilor pierdute după prima conflagraţie mondială, ceea ce însemna nu doar refacerea imperiului său colonial, ci chiar sporirea lui prin înfrângerea Angliei şi prăbuşirea imensiului imperiu al acesteia;

    b)Formidabilul avânt al economiei germane (mai puţin în perioada uriaşei crize din 1929-1933) i-a convins pe cei mai mulţi dintre nemţi că ei au dreptul la mult mai mult spaţiu de manevră în centrul Europei şi mai departe spre răsărit (faimosul “spaţiu arian” pe marginea căruia bătea atâtă monedă insidioasa propagandă nazistă), întrucât ei au misiunea sacră de-a răspândi cultura şi civilizaţia superioară chiar printr-o germanizare forţată, ceea ce – fireşte – poartă numele de cotropire;

    c)Conflictul apărut între agresivul misionarism practicat de Germania ajunsă în fruntea naţiunilor şi mesianismul pragmatic al evreilor, exprimat indirect dar cât se poate de clar în succesele obţinute de aceştia în cam toate sferele de activitate: finanţe, industrie, afaceri, cultură, politică.

    Şi oricât de integraţi se vor fi simţit evreii în mediul nemţesc, ca unii care vorbeau şi scriau într-o germană fără cusur, totuşi, prezenţa lor continuă în capul meselor încărcate cu performanţe răsunătoare, nu putea să nu rănească orgoliul teutonic al nemţilor get-beget. De aici până la acuzaţia de dictatură culturală evreiască nu a fost decât un pas. Restul a fost înfăptuit de Hitler, căci prin politica promovată, el dovedeşte că a înţeles la perfecţiune ostilitatea în creştere a nemţilor împotriva evreilor, pe care a sancţionat-o prompt şi a alimentat-o necontenit cu încăpăţânarea specifică posedatului, pe traseul conform planului înspre ceea ce el considera a fi un imperativ al istoriei – distrugerea conspiraţiei iudeo-bolşevică!

   Este de la sine înţeles că fără acest fond german de ostilitate împotriva unor alogeni cărora toate le mergeau din plin, Hitler n-ar fi reuşit să înfăptuiască nici măcar procesul de arianizare, respectiv de expropriere a evreilor. Dar unii nemţi, din rândul cărora nu lipseau intelectuali de mare calibru, s-au lăsat într-o asemenea măsură fanatizaţi de delirul propagandei hitleriste, încât au acceptat să facă parte din acele batalioane ale morţii, pe care până şi armata germană le antipatiza. De aici se mai desprinde o importantă lecţie pentru viitorime: Se pare că niciodată omul nu este suficient de cult şi credincios, îndeosebi omul din care se compun masele, încât să omoare pentru totdeauna bestia ce dormitează în fiecare dintre noi...

  Ajunşi aici, merită să ne amintim de cuvintele lui Nikolai Berdiaev în legătură cu acuzele aduse evreilor de către neevrei: “Păi dacă evreilor li se datorează şi cele bune şi cele rele din istoria umanităţii (creştinismul şi refuzul de a-l recunoaşte pe Iisus, faptele de cultură şi bolşevismul, organizarea finanţelor şi cămătăria etc., nota mea, G.P.), nouă celorlalţi ce ne mai rămâne?” se întreba cu vădită ironie gânditorul rus...

  4.Chestiunea evreilor din România: cât adevăr şi câtă ficţiune?

    Revenind la problema internaţională a evreimii aşa cum a fost ea plănuită de Hitler, încât – ne spune Paul Johnson – “exigenţele Holocaustului au căpătat prioritate chiar şi în detrimentul efortului de război”, ne punem şi noi întrebarea: Ce mai puteau evreii să spere de la autorităţile ţărilor aflate sub controlul strict al nemţilor? Ori România era una din aceste ţări. Aici nu este cazul să discutăm marea eroare de ordin politic a lui Ion Antonescu atunci când a ales să meargă alături de nemţi împotriva ruşilor, ci să anlizăm problema evreilor din România în lumina adevărului oferit atât de istoria necontrafăcută, cât şi de logica elementară a bunului simţ. Căci iată ce scrie P. Johnson în pagina rezervată românilor şi raporturilor lor cu evreii: “Românii, cu deosebire militarii ajunşi dincolo de Prut şi Nistru, nu s-au dovedit mai buni decât austriecii, chiar mai răi în anumite privinţe. În România antebelică trăiau 757.000 evrei. Guvernul român l-a urmat pe Hitler numai până în 1942, pas cu pas în politica sa antievreiască, cu mult mai puţină eficienţă”.

  Facem aici o primă haltă, întrucât pasajul citat necesită anumite explicaţii. Între noi fie vorba, atunci când citeşti ultima propoziţie a citatului de mai sus, nici măcar nu poţi să-ţi dai seama dacă autorul se bucură ori regretă ineficienţa românilor în comparaţie cu cea nemţească...Câteva rînduri mai sus, însă, autorul este cât se poate de explicit şi afirmă că “austriecii au fost mai răi ca germanii”, nu doar pentru că “erau mult mai pătimaşi în antisemitismul lor decât nemţii”, ci pentru următoarele fapte:

  1)În Iugoslavia, din cei 5090 criminali de război, 2499 erau austrieci;

  2)Austriecii s-au evidenţiat în mod deosebit în batalioanele mobile ale morţii;

  3)O treime din unităţile SS de exterminare erau compuse din austrieci;

   4)Austriecii comandau patru din cele şase lagăre ale morţii, omorând aproape jumătate din cele şase milioane de victime evreieşti.

     Acestea sunt cuvintele autorului despre austrieci, şi cu toate astea românii sunt consideraţi în anumite privinţe chiar mai răi decât ei! În care anume? Este evident că aici nu mai avem de-a face cu o ierahizare a răului (ce suplicii monstruoase ar trebui inventate şi experimentate pentru a întrece asasinarea a milioane de oameni nevinovaţi?!), ci de-o încercare de diabolizare a românilor, proces care seamănă ca două picături de apă cu tentativa de diabolizare declanşată de scriitorul american Saul Bellow împotriva lui Mircea Eliade. La momentul potrivit am scris despre acest lucru în studiul dedicat lui Saul Bellow...

    Dar să mergem mai departe cu analiza acestui curios text. După ce autorul menţionează că în luna ianuarie a anului 1941 au fost ucişi într-un pogrom din Bucureşti 123 de evrei, el trece mai departe şi oferă cifre mult mai consistente, dar şi mult mai evazive, “despre trupele române care i-au revoltat până şi pe germani (sic!) prin cruzimea lor şi din pricina faptului că nu îngropau cadavrele”: În Basarabia şi Bucovina au ucis 200.000 de evrei, iar după ce o mină le-a distrus cartierul general al armatei din Odessa, ei au comis un masacru general – între 20.000 şi 30.000 de evrei au fost arşi de vii. Apoi alte zeci de mii de morţi în Transnistria, după care vine afirmaţia bombă: “După Germania şi Austria, românii au fost, în Transilvania şi Ucraina, cei mai mari ucigaşi de evrei”!

    Indiscutabil, este cât se poate de regretabil că s-au comis aceste crime, indiferent cine sunt criminalii. Căci, la o adică, cine poate dovedi că ele aparţin în exclusivitate soldaţilor români şi că cifrele n-au fost exagerate ori că n-ar fi cofăptaşi, fie din rândul populaţiei civile (inerentele răfuieli şi răzbunări favorizate de război), fie din rândul batalioanelor morţii, care aveau la urma-urmei tot interesul să poată raporta superiorilor îndeplinirea normei planificate de participare la “soluţia finală”, fără ca ulterioara responsabilitate a înfăptuirii crimelor să se răsfrângă asupra lor?!

   Căci fără să vrei te întrebi: Cum de românii au neglijat să se răfuiască cu evreii din ţara lor, însă au pornit la război împotriva Rusiei, care – ne înştiinţează Johnson – “pentru ei era de asemenea un război împotriva evreilor”.

  Iată o anomalie de proporţii, ori în ceea ce priveşte politica dusă de românii acelor timpuri, ori – mai degrabă – în interpretarea de faţă a acelor evenimente. Păi cum vine asta? Între graniţele României de-atunci (se-nţelege, mai puţin Ardealul de nord care aparţinea hortiştilor prin Dictatul de la Viena) nu se aplică nici pe departe “soluţia finală” aşa ca pe alte meleaguri, în schimb românii caută să-i facă pe plac lui Hitler ba în Ucraina, ba în Basarabia. Mai mult, după părerea surprinzătoare a autorului, în Transilvania tot românii au fost cei mai mari ucigaşi de evrei, în timp ce hortiştii nici măcar nu sunt amintiţi, ca şi cum n-ar fi avut nici un amestec în asasinarea şi deportarea evreilor din Ardeal, fie pentru că ei s-au ţinut deoparte (dar atunci dezastrele s-au comis cu consimţământul lor, deci sunt asasini morali), fie că – ceea ce-i imposibil de conceput – n-au izbutit să le prevină, deşi puterea era în mâna lor. În schimb, lucru ştiut de oricine nu are interesul să-l dea uitării, hortiştii i-au masacrat cu bestialitate pe românii din Moisei, Ip şi alte localităţi ardeleneşti. Fireşte, nu – chipurile – drept pedeapsă pentru prigonirea evreilor, căci acesta era un alt punct de atracţie din bizara onoare hortistă, ci dintr-o irezistibilă pornire de ură împotriva tuturor acelora care erau de altă credinţă şi care îndrăzneau să se opună aiurelilor lor cu refacerea Ungariei Mari.

   Johnson, însă, vrea să ne convingă cu tot dinadinsul că “paşnicii” hortişti n-au avut nimic de împărţit cu evreii nici în interiorul graniţelor maghiare, nici înafara lor. Căci iată ce citim în fragmentul dedicat “marii evreimi ungare”, o formulare seacă şi impersonală, în care nu numai că hortiştii nu sunt pomeniţi, dar nici altcineva nu este numit ca făptuitor al acestui genocid consemnat şi recunoscut ca atare: “Pe de altă parte, marea evreime ungară, ultima care a fost sacrificată, a suferit pierderi grele: 21.747 au fost asasinaţi în Ungaria, 596.260 au fost deportaţi, numai 116.500 dintre aceştia supravieţuind”.

  Interesant mod de tratare a unei chestiuni pe cât de gravă, pe atât de gingaşă: Românilor li se pun în cârcă circa 350.000 de vieţi evreieşti, şi pentru asta ei sunt văzuţi ca fiind mai răi decât cei ce au pe conştiinţe milioane de asasinate comise în toate modurile imaginate de nişte minţi diabolice, în schimb ungurii aproape că sunt compătimiţi că au pierdut (din vina şi cu contribuţia cui?) aproape o jumătate de milion de oameni.

 Cărui fapt se datorează această surprinzătoare buimăceală? Aceluia, ne spune distinsul nostru compatriot Neagu Djuvara, că românii nu i-au obligat pe evrei să vorbească româneşte, pe când ungurii au procedat fără menajamente la maghiarizarea lor! Până şi evreii din Ardeal au îmbrăţişat cu mîini, cu picioare “nobilele” idealuri ungureşti, ei cu toţii fiind excelenţi vorbitori de limbă maghiară, aşa că, deşi masacraţi şi înjosiţi fără milă de hortişti, nu puteau să uite ceea ce i-a făcut cândva deplin fericiţi şi să scuipe pe ceea ce odinioară au admirat.

  Nici măcar finalul textului dedicat României nu reflectă mai multă obiectivitate, deoarece se fereşte să amintească de nenumăratele vieţi salvate graţie rolului de placă turnantă pe care şi l-a asumat România în această profund umanitară acţiune, pe cât de demnă şi curajoasă, pe atât de riscantă: “Dar din 1943”, citim în continuare, “dându-şi seama că aliaţii vor câştiga, atitudinea lor (a românilor, nota mea, G.P.) a devenit mai puţin belicoasă, refuzând cererile Gestapoului de a trimite populaţia evreiască a Vechiului Regat către lagărele unde se practica <soluţia finală>”.

   Pesemne că autorul, realmente sufocat de atâtea date, nu a stat să analizeze textul furnizat de cartea Lucyei Davidowicz, ci l-a transcris aşa cum l-a găsit, fără să-şi mai bată capul cu contradicţiile pe care el le va genera doar câteva pagini mai încolo, după colaţionarea lui cu fraza legată de plecarea lui Menahem Begin din Polonia spre Palestina: “Când a izbucnit războiul, Menahem Begin, de exemplu, escorta un grup de 1000 de evrei ilegali peste frontiera românească (subl. mea, G.P.), în drumul lor spre Orientul Mijlociu”.

                Este cât se poate de clar că datele despre România nu au avut ca scop redarea adevărului, ci ele au urmărit să se constituie într-un rechizitoriu izvodit în principal din durere, frustrare şi antipatie. Căci, iată, o altă scurtă informaţie extrasă din partea a şaptea (“Sionul”), nu face decât să susţină afirmaţiile noastre despre rolul umanitar pe care şi-l asumase România: “În februarie 1942, vasul <Struma> cu refugiaţi din România (subl. mea, G.P.), a fost respins de turci, după ce britanicii le refuzaseră permisiunea de debarcare, şi s-a scufundat în Marea Neagră, înecându-se 770 de pasageri”. Cu certitudine (şi acest lucru se ştie prea bine) că n-a fost doar acest lot izolat de refugiaţi evrei, refuzaţi de britanici ca fiind ilegali, care s-au salvat prin România şi cu ajutorul autorităţilor româneşti. Este amintit doar el în carte pentru tragedia ce-a avut loc...

  Poate că ar mai fi câte ceva de spus despre consolidarea Israelului şi răboaiele purtate de evrei cu arabii, despre ebraicizarea israeliţilor şi conflictele lor interne, despre “Protocoalele înţelepţilor Sionului” şi despre antisemitismul sovietic şi arab, care – opinează autorul – a generat epoca terorismului internaţional.

 Dar voi încheia acest lung expozeu aşa cum se cuvine, adică într-o notă de optimism privind pacea şi securitatea lumii. Negreşit că vor veni şi acele vremuri rodnice pentru omenire, când oamenii vor da la o parte ura şi violenţa pentru a face loc iubirii şi adevăratei solidarităţi umane. Şi tot atunci, întrucât antisemitismul, rasismul şi xenofobia vor ajunge la lada de gunoi a istoriei, oamenii vor recunoaşte că noi toţi am învăţat de la evrei concepte fundamentale precum cel de egalitate în faţa legii, de demnitate a fiinţei umane şi de pace ca ideal abstract, şi că – aşa cum just subliniază Paul Johnson – istoria evreilor se prezintă ca o uluitoare “succesiune de momente apoteotice şi de catastrofe”. Altfel spus, ea trebuie să ne apară ca o nobilă pildă în ceea ce priveşte inventivitatea, strădania şi ataşamentul faţă de credinţă şi tradiţii, dar în acelaşi timp ca un neîncetat avertisment la gravele derapări ale istoriei omenirii, din care s-au născut atâtea catastrofe de neuitat.

AUTOR: George Petrovai