|
Ion Creangă a scris o poveste, “Povestea unui om leneş”. Acum, a devenit un coşmar, pentru că ne caracterizează ca naţiune. In poveste e vorba de un om atât de leneş, încât până şi mestecarea bucatelor oferite de alţii este un lucru extrem de anevoios. Prin urmare, întrebarea pe care o pune e de multă vreme intrată in folclor, chiar in folclorul orăşenesc, dacă pot spune asta: “Muieţi-s posmagii?” De data aceasta rolul leneşului e jucat de România, şi rolul celor care vor să ajute puturosul incorigibil e jucat de U.E. Din păcate, nu e chiar un rol, e crunta realitate în care cei care ne conduc ne ţin de peste 20 de ani…
Se spune că “Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă-n sac”. Un proverb pe care-l putem adapta la poziţia României faţă de Europa. Nu suntem în stare să facem nişte proiecte pentru a primi bani pentru dezvoltare în fel de fel de domenii de la darnica Europă. Darnică, până într-o zi…După aia, degeaba o să mai încercăm să facem ceva. Timpul nostru va fi fost expirat…Nu ştiu de unde atâta lene pe capul nostru! Că la noi “ lenea e cucoană mare”, se ştie de mult timp…Am auzit de multe ori pusă întrebarea “ce-ar fi dacă lenea ar durea?” Dacă ar fi să doară, am auzi numai vaiete peste tot prin frumoasele noastre meleaguri… De ce nu apar aceste proiecte la nivel de localităţi? Daţi-mi voie să fiu şi eu bolnav de patriotism local şi să reformulez întrebarea: de ce nu apar proiecte de anvergură la nivelul Sighetului? De lene, eu aşa cred. A cui lene? A noastră, a tuturor. Dar mai ales a acelora care ar trebui să muncească pentru comunitate. Cel puţin aşa a fost până acum. Sper, pentru binele tuturor, deci şi al meu, să fie acum altfel… Noi, românii, ne caracterizăm prin ceva: abandonarea unui lucru început la jumătatea derulării lui. Sau ne caracterizează lucrul făcut de mântuială. Părculeţele amenajate pentru joaca celor mici ar fi un bun exemplu în favoarea celor afirmate. E bine că există, dar pietrişul pe care cad bieţii copii lasă urme adânci pe fragilele lor picioare. Si asta doare, îi doare mai ales pe bunici şi pe părinţi. Ce investiţie extraordinar de mare ar fi aceea de a acoperi acele părculeţe cu iarbă artificială? Am văzut în alte localităţi asemenea locuri amenajate, cu gard împrejmuitor şi cu bilet de intrare, dar păzite permanent de cineva. La noi nu s-ar putea face asta? Avem în oraş nişte autobuze pe care scrie încă în olandeză. Sigur, sunt şi reclame ale oamenilor noştri de afaceri, dar rămân, în continuare, fel de fel de atenţionări scrise în interior, în limba atât de “curgătoare” a lui Rembrandt. Avem şi autobuze pe care scrie că fac transport pe traseul Oviedo- mai ştiu eu unde. De fapt, ele merg prin comunele apropiate Sighetului. Cervantes s-ar bucura dacă ar sta în staţia de autobuz în apropiere de “Unicarm”. Ar avea de ce. Urmaşii săi au ajuns atât de departe…Faptul că le avem prin grija unora care au putut să le achizitioneze pentru binele obştei e de apreciat. Dar era chiar atât de greu să le “românizeze” cei care au de câştigat de pe urma lor? Nu este singurul oraş Sighetu Marmaţiei cu asemenea “nepotriviri”. Mergeţi prin Cluj-Napoca cu autobuzele transportului în comun. Veţi avea ocazia să citiţi instrucţiunile de evacuare în caz de urgenţă în italiană, în franceză sau in germană. In altă ţară toate atenţionările, toate instrucţiunile de folosire sunt scrise în limba ţării respective. La noi, dacă îţi cumperi un produs electronic, ai toate şansele să nu găseşti niciun text lămuritor în româneşte. Nouă ne e ruşine de limba română. O precizare: nu nouă, tuturor, ci LOR, cei care s-au trezit cu puterea decizională în mână. Noi le-am tot dat-o, la vot, dar oferta a fost atât de săracă, încât întotdeauna am căutat să propulsăm răul cel mai mic, nu valoarea. Valoarea, valorile n-au cum să candideze.De unde bani? Foarte multe reclame de la tv. se termină aşa, “savant”, în engleză. Parcă Filofteia (puneţi orice alt nume doriţi) din oricare localitate a ţărişoarei noastre, dacă vrea să-i cumpere nepotului ceva dulciuri, ar fi impulsionată de îndemnul (scriu intenţionat aşa cum se aude): ”Don’t stap, greb ă Snicărs!” . Exemple de astfel de bazaconii sunt atât de multe, încât nu vreau să va plictisesc şi eu cu ele, după ce toată ziua le auziţi şi le vedeţi la televizor, nu de dragul lor, al reclamelor, ci din dorinţa de a nu pierde continuarea la emisiunea pe care tocmai atunci o urmăriţi cu interes. Spre ce ne îndreptăm încet, dar sigur, constant, oameni buni? Spre dispariţia identităţii naţionale, dată de limbă. “Limba este cartea de nobleţe a unui neam”,spunea Vasile Alecsandri. Noi n-avem nicio grijă…Ne batem joc de tot ce-i românesc (inclusiv limba română!) cu toată convingerea. Sau, poate, cu toată ignoranţa? Indiferent cum ar fi, rezultatul final e uşor de intuit…Dacă noi nu ţinem la ce ne aparţine, cum am putea avea pretenţii de la străini să ne vadă cu ochi buni? De ce? Pentru ce? Refuz să cred că nu se pot inlocui înscrisurile din autobuzele patriei cu altele asemănătoare, dar în limba română. Trebuie doar puţin spirit gospodăresc. Unde-o fi dispărut? Oare l-am avut? AUTOR: Horia Picu www.sighet-online.ro
|
