De la evenimentele din Decembrie ’89 şi până în prezent am avut posibilitatea să discut cu foarte mulţi compatrioţi despre libertate şi democraţie. Ei bine, dacă pentru cei mai mulţi dintre aceştia libertatea este o noţiune goală şi inutilă atâta timp cât ei nu pot să-şi facă mendrele (unii chiar regretau binefacerile fostului regim!), pentru toţi democraţia se cheamă şansa împlinirilor materiale, indiferent de mijloacele întrebuinţate, nicidecum şansa renaşterii moral-spirituale şi abia pe urmă – în chip firesc – cea a prosperităţii, fie ea şi prosperitatea strict necesară pentru asigurarea unui trai decent.

  Ca unul care ani la rând a avut de-a face cu interogatoriile şi mijloacele de intimidare ale fostei Securităţi, m-am străduit să-i fac pe interlocutori să înţeleagă că libertatea este un bun aproape la fel de preţios ca sănătatea (oare câţi s-au jertfit pentru ea?) şi că democraţia înseamnă în esenţă respectul Creatorului, al semenilor şi al legilor, chiar şi al acelor legi care necesită modificări şi adaptări la necesităţile cetăţenilor.

  Nu ştiu dacă am izbutit să clintesc convingerile cuiva...În atari condiţii, ce rost ar fi avut să le vorbesc partenerilor de dialog despre opiniile deloc încurajatoare a doi democraţi de marcă:

 a)Winston Churchill: „Democraţia, o formă de guvernământ exasperant de imperfectă. Dar daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea...”;

   b)Henri Bergson: „Democraţia este singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană. Dar are un viciu de fond: Nu posedă criterii de selecţie a valorilor!”

*

  Se ştie că îndată după Decembriadă, Iliescu şi ciracii lui erau atât de preocupaţi de viitorul României scăpată de Ceauşeşti, dar şi mai avan strivită sub seculara greutate a năravurilor orientalo-muscăleşti, încât nu se puteau hotărî în privinţa modelului de democraţie ce trebuia împrumutat aidoma unei haine şi apoi urmat fără crâcnire de întregul bobor, cam aşa cum s-a procedat în perioada de glorie a dictaturii proletariatului, ulterior botezată democraţia proletară, o democraţie care nici măcar de ochii lumii occidentale nu-şi ascundea totdeauna ghearele dictatoriale şi la cărei edificare puseseră cu nădejde umărul înşişi pretinşii democraţi postdecembrişti.

  “Să fie democraţia suedeză, ori poate cea japoneză?” se întrebau ei cu îngrijorarea omului pus să facă ceva ce nu mai făcuse niciodată, ba până mai anţărţ chiar urâse acel ceva cu elanul doctrinar izvorât din pasiune şi alimentat cu deplina convingere în victoria finală a bolşevismului mondial.

    Şi – după cum spuneam – neputându-se hotărî cât ai bate din palme asupra formulei de împrumut şi apoi de implementare, ştiut fiind că asemenea megaproiecte în amploare şi adâncime au sorţi de izbândă fie printr-o atentă colonizare în urma unui război de cucerire (cam aşa cum au procedat romanii după cucerirea Daciei), fie – în vremuri de pace aparentă – prin masive dislocări de populaţie după eficientul reţetar stalinist, ei bine, în acele vremuri tulburi când se impuneau măsuri energice şi rapide pentru câştigarea încrederii poporului deja ameţit de pe urma succeselor îndoielnice, până la urmă s-a optat pentru democraţia originală.

    Nici că se putea o alegere mai inspirată, probată prin suita de memorabile fapte care au urmat şi care au contribuit la ruina totală a ţării: alegerile din Duminica Orbului, mineriadele, punerea economiei naţionale pe butuci, aducerea la disperare a majorităţii românilor prin sărăcirea lor progresivă, afirmarea ciocoismului în viaţa publică, ridicarea tâlhăriei şi neruşinării la rangul de virtute naţională postdecembristă, hemoragia neîntreruptă de materie cenuşie prin politica de deznaţionalizare promovată de cârmuitori etc., etc.

  Dar iată alte două mostre convingătoare, extrase din meniul bogat al originalei noastre democraţii postdecembriste:

   1)Referendumul sau plebiscitul reprezintă însăşi coloana vertebrală a unei democraţii, căci este vrerea poporului în anumite chestiuni de interes naţional aflate într-un prelungit dezacord politic, fapt pentru care şeful statului se vede nevoit să recurgă la votul liber exprimat al cetăţenilor, cu indiscutabila sa calitate de instanţă supremă în acele ţări care cu adevărat cultivă democraţia.

   Şi încă ceva. Cum plebiscitul este instrumentul de lucru al unei democraţii dinamice, preocupată de aflarea celor mai mulţumitoare soluţii pentru popor, în mod normal n-ar trebui să mai existe forme mascate de opoziţie (discuţii, ezitări, tergiversări) din partea făcătorilor de politică (indivizi, clanuri, partide) după ce cetăţenii şi-au spus cuvântul, ci “sentinţa” dată de ei trebuie respectată de toată suflarea şi de îndată aplicată în formatul său iniţial. În caz contrar, fiind vorba de însăşi esenţa democraţiei – punerea în practică a voinţei exprimată de poporul liber şi suveran, înseamnă că democraţia este doar mimată, nicidecum respectată şi promovată de conjuncturala putere a politicii în exerciţiu, ce-şi permite să ignore puterea poporului, adică rostul de-a fi al democraţiei (demos=popor, kratos=putere).

   Ori o asemenea politică are prea puţin din adevărata democraţie şi prea mult din metehnele găzduite pe intervalul dintre demagogie şi tiranie pentru a nu-şi merita cu prisosinţă numele de circărie…

     Ei bine, în anul 2009 românii au fost invitaţi să-şi spună părerea în legătură cu revizuirea Constituţiei şi cu noua alcătuire a Parlamentului. Dar deşi peste 80% dintre cei care s-au prezentat la vot au optat pentru un Parlament unicameral cu maximum 300 de aleşi, iată că au trecut mai bine de doi ani şi voinţa românilor a fost sistematic ignorată prin acea admirabilă solidaritate întru apărarea intereselor personale şi de partid, chiar în dauna poporului şi a democraţiei, solidaritate care seamănă grozav de mult cu cârdăşia politică.

   Deşi în calitate de şef al statului, Traian Băsescu avea la îndemână instrumentul constituţional pentru transpunerea în practică a rezultatului referendumului, anume dizolvarea Parlamentului în situaţia în care nevrednicul for legislativ suprem al ţării ar fi continuat să-şi condimenteze nepăsarea cu sfidare, el nu numai că n-a uzat cu curaj şi promptitudine de această armă eficace a democraţiei pentru a o scoate din impas, dar – printre imputaţii şi lamentaţii – chiar a profitat din plin de gravul atentat la adresa fragilei noastre democraţii prin închiderea ochilor la compromisuri şi prin cedări la făţişe şantaje politice (ca, de pildă, chestiunea nepolitică privind UMF din Târgu-Mureş), toate având ca scop prelungirea agoniei preahidosului arc guvernamental şi salvarea de la înec a partidului cu care el şi ciracii lui au trăit ani buni într-o foarte profitabilă simbioză.

    Dar cum corabia PDL pluteşte mai nou în derivă pe marea învolburată a nemulţumirilor politico-sociale şi cum e puternic biciuită de vântul dezertărilor, personajul de la Cotroceni şi-a reamintit cu drag de prima lui iubire, aşa că în plin an electoral a pus mâna pe portavoce şi şi-a anunţat demisia, cu condiţia trecerii de îndată la revizuirea Constituţiei.

   Adică încă o surprinzătoare manevră din inepuizabila colecţie de găselniţe băsesciene, care urmăreşte nu doar salvarea a ce se mai poate salva din falnicul său partid-echipaj de odinioară (fie şi prin abaterea atenţiei de la problemele cu care acesta se confruntă), ci şi dinamitarea Uniunii Social Liberale (USL) prin îndreptarea atenţiei electoratului înspre aceia care la viitoarele alegeri trebuie sancţionaţi, nicidecum răsplătiţi cu voturi pentru şiretenia cu care au ştiut să se sustragă consecinţelor vătămătoare generate de aplicarea referendumului.

    2)Patibularul Patapievici este produsul tipic al democraţiei noastre originale. Pentru gravele şi descalificantele atingeri aduse valorilor supreme ale spiritualităţii româneşti – limba română şi Eminescu, el nu numai că n-a fost destituit din postura de preşedinte al Institutului Cultural Român, dar cu puţin timp în urmă Universitatea de Vest din Timişoara chiar i-a răsplătit activitatea de mânjire sistematică a spiritului românesc cu titlul de doctor honoris causa!

    Vedem în suita de întâmplări cu acest nedemn individ nu doar mai vechea slugărnicie românească vizavi de autoritatea statului, chiar şi atunci când ea este reprezentată prin lichele străine de neam şi ţară, ci şi vâna groasă a nepăsării vizavi de protestatari, oricât sunt aceştia de galonaţi şi oricât de întemeiate şi bine intenţionate sunt protestele lor.

    Cum altfel poate fi explicată incalificabila indolenţă a preşedintelui şi a consilierului său pe teme de cultură vizavi de poziţia constant antiromânească a patibularului H.-R. Patapievici, mai ales după ce prin memoriile adresate preşedinţiei, eminentul om de cultură româno-canadian Corneliu Florea i-a tras pe amândoi de mânecă în mai multe rânduri?!

    În acelaşi reprobabil chip a fost ignorat de rectoratul Universităţii de Vest din Timişoara şi protestul semnat de zeci de personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti, prin care se cerea argumentat şi insistent să se renunţe la un asemenea demers descalificant în favoarea unui impostor demn să fie pus la stâlpul infamiei, iar nu să fie răsplătit cu diplome şi onoruri.

  Ce să ne mai mirăm că sărmanii Ceauşeşti au fost burduşiţi cu titluri academice! Greu de precizat în ce măsură aceste titluri le-au fost oferite pe tavă de către obedienţii conducători ai instituţiilor de cultură, ştiinţă şi învăţământ din acele vremuri şi în ce măsură a fost forţată mâna acestora, posibil chiar prin şantaj, astfel ca ei să-i roage pe iubiţii conducători să le accepte. Că dacă luăm aminte la memorabila întâmplare cu cetăţeanul Patapievici, dar mai ales la faptul că preşedintele Băsescu este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR), atunci concluzia se impune de la sine: Erori, linguşitori şi lichele au fost şi-n veci vor fi pe plaiurile mioritice!

   N.B.Cum din pricina crizei morale în necontenită creştere, starea de spirit a românilor este deplorabilă, iar şansele de îndreptare a dezastrului din ţară în inseparabilă legătură cu ea, cred că ar cam fi timpul după cei 22 de ani irosiţi să renunţăm la speranţe deşarte cum că noile alegeri vor aduce schimbări în bine şi, în consecinţă, prin neprezentarea la vot într-o proporţie zdrobitoare de circa 90%  (grevă electorală generală), să facem din anul 2012 anul României curajoase şi lucide, adică societatea civilă să facă mult mai mult decât s-a scremut întreaga şleahtă de politicieni-tâlhari şi de ciocoi respingători de la evenimentele din Decembrie ’89 încoace.

AUTOR: GEORGE PETROVAI

www.sighet-online.ro